Boala secolului XXI- depresia
„Creierul deprimat. De ce ne simțim atât de rău când o ducem atât de bine?” este una dintre cărțile care încearcă să găsească un răspuns pentru așa numita „boală a secolului XXI”, depresia. Cifrele oferite de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că 284 de milioane de oameni din lume suferă de tulburare de anxietate și 280 de milioane suferă de depresie. Mai exact unul din opt adulți se simte atât de rău psihic, încât este nevoit să ia medicamente. În lumina acestor statistici, care nu mai iau pe nimeni prin surprindere, nu este de mirare că despre tăvălugul depresiei și stările insurmontabile provocate de aceasta, au scris de-a lungul ultimilor zeci de ani o mulțime de autori. Scriitori de ficțiune, psihologi, psihiatri, coachi, filosofi, preoți, nutriționiști încearcă să explice nemăsurabilul și nevăzutul disconfort pentru a oferi soluții ameliorative, măcar pentru moment.
Logoterapeutul, Victor Frankl, în volumul “Omul în căutarea sensului vieții” își focalizează conceptele pentru a desluși ceea ce denumește în spectru larg- vid existențial. În viziunea lui V. Frankl sensul este factorul motivațional al tuturor impulsurilor instinctuale și fără de el, nu ne putem angaja într-o consecvență decizională. Laurent Gounelle, abordează din același unghi, problema vieţii lipsită de conţinut şi scrie un frumos roman ficţional “Ziua în care am învățat să trăiesc” în care îndeamnă să stăm cât mai departe de gadgeturi și să ne conectăm cu natura. În “Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru”, Irvin Yalom scrie transdisciplinar despre nevoia omului de a da un sens morții, libertății și izolării, fără de care omul nu și-ar putea asigura supraviețuirea. Johann Hari abordează și el subiectul sănătății mintale, care după sugestiile sale, s-ar putea obține printr-o serie de deconectări. În volumul “Legături pierdute” sunt sugerate: deconectarea de la o muncă plină de stres, deconectarea de la traumele copilăriei sau de la poziția socială. Mark Heig, ne oferă în “Cartea alinării” o serie de citate, care par a fi ca un “depresuizor” menit să egaleze atmosfera lumii externe cu cea internă, iar exemplele pot continua, chiar până la volumul “Împăcarea cu tine însuți”. În această carte, părintele Necula și părintele Doboș au de asemenea un capitol numit “Depresia și anxietatea” și-și pornesc dialogul cu “Găsim depresia peste tot. Fiecare dintre noi la un moment dat în viață trece prin secvențe depresive”.
Perspectiva lui Anders Hansen asupra depresiei
se remarcă printr-o întrebare sclipitoare care dă numele volumului. El dezbate forme mai ușoare de depresie pe parcursul a nouă capitole, într-un discurs cât se poate de direct și limpede.
Cea mai mare parte a cărții este o dovadă elaborată a faptului că omul nu trebuie să privească doar înainte, la noile tehnologii inovatoare și la descoperirile spectaculoase ale cercetării. Este reabilitată ideea de a privi spre evoluția umană și diseminarea cunoștințelor istorice care să ofere o înțelegere mai profundă a modului în care depresia și anxietatea pot fi prevenite.
“Creierul este conceput pentru supraviețuire şi reproducere, nu pentru starea de bine”
Stilul de viață cu care omul contemporan este obișnuit reprezintă, în perspectiva autorului doar o clipă din istoria noastră, o perioadă mult prea scurtă ca noi să fi avut timp să ne adaptăm la ea. Din 250 000 î.H. până în anii 1800, speranța de viață a unui om la naştere era de 35 de ani, abia din 1900 a fost identificat un salt evolutiv demn de celebrat la o speranţă de vârsta de 77-82 de ani. În doar câteva generaţii omului i s-a dublat speranţa de viaţă, iar pericolele la care s-a adaptat în mii de ani au dispărut mult prea rapid, ca noi să ne putem desprinde de instinctele de supravieţuire primare, profund înrădăcinate. (Poate aşa se explică şi anexietatea unor oameni mult mai crescuta în faţa şerpilor, decât într-o călătorie cu maşina, deşi riscul de a-ţi pierde viaţa este mult mai mare într-un accident rutier, decât muşcat de un şarpe.)
Emoțiile sunt rezumatul tuturor experiențelor noastre
Emoţiile nu se revarsă asupra noastră ca o reacţie la ce se întâmplă în jur, ci sunt create de creierul nostru luând în considerare ce se întâmplă înăuntrul nostru vs evenimentele din realitatea înconjurătoare. Emoţiile au în perspectiva scriitorului suedez o singură misiune, aceea de a ne influența comportamentul şi de a ne ajuta să supraviețuim. Creierul face un rezumat al unei lungi analize bazată pe experiențe şi factori externi, ca mai apoi să prezinte totul sub forma unui sentiment. Sentimentele noastre sunt un fel de sumar care, produs rapid, are scopul de a ne ghida comportamentul.
Creierul ne schimbă amintirile
În gândirea contrafactuală, creierul închide ochii la adevăruri incomode şi ne schimbă amintiri a.î. să ne îndepărtăm de regrete, anxietăți, dar şi pentru a ne ajuta să aparținem unui grup. El ne păcălește uneori să credem că n-am greșit, că suntem buni sau din contră total lipsiți de valoare, pentru că misiunea lui imperativă este aceea de a asigura supraviețuirea, iar supraviețuirea evolutiv privind, are mult mai multe şanse dacă aparținem unui grup.
Andres Hansen ne amintește că motivul pentru care de altfel nu încetăm să ne evaluăm poziţia ierahică, este acela de a evita singurătatea. Pentru a ne proteja de excluderea comunității, creierul îşi pune adesea întrebări de genul: “sunt suficient de bun, deștept, amuzant sau frumos?”, ”mă încadrez?”, ”oare ceilalți mă plac?”.
Atacul de panică și depresia sunt semne că nu e nimic în neregulă cu creierul nostru,
ba din contră, este un semn că el funcționează normal. Având ca principal rol supraviețuirea, gândirea ne îndeamnă la retragere, în spații protejate sau ne readuce aminte experiențele traumatice, creând atacuri de panică. Ni se reamintește sub formă de protecție de momentele noastre vulnerabile în care am fost agresați sau simțit în primejdie. (E o bună explicație de ce anumite momente din viața pe care le-am dori uitate, nu dispar din memoria noastră, ba chiar revin cu regularitate). Amintirile nu sunt privite ca un corolar al trecutului, ele sunt despre aici și acum, sunt instrumente auxiliare ale creierului pentru a ne ajuta și asigura supraviețuirea, nu pentru a ne dărui o stare de bine.
Faptul că semenii tăi par uneori irascibili distanți nu e neapărat un semn că nu te plac sau că nu sunt interesați să te ajute, ci poate fi la fel de bine un simptom al singurătății.
În practică nu este deloc ușor să te vezi pe tine și gândurile tale dinafară. De aceea Hansen explorează nevoia de socializare, de feedback, de mișcare pentru un corp cât mai sănătos și de o odihnă pe măsură. Nimic revelator poate am spune, însă parcursul structurat pe care medicul psihiatru de la Karolinska Institutet din Stockholm îl parcurge, creează o diferență uriașă de înțelegere.
Dacă un șir de gânditori influenți, de la Platon, Socrate până încoace, au pus mai mult accent pe suflet, “un fel de fantomă care trăiește în afara trupului nostru “, volumul “Creierul deprimat. De ce ne simțim atât de rău când o ducem atât de bine?” direcționează privirile cititorilor spre experiențe produse în creier și dimensiunea adaptativ-evolutivă a acestuia. Divizarea trup – suflet, fiind înlocuită cu perspectiva trup-creier.
Notă personală: Volumul de față este poate cel mai bun, citit de mine anul acesta. Am adorat tehnica elicopter pe care A.H a folosit-o. Mi-a plăcut de asemenea ridicarea degetului arător dinspre pacient, care cel mai adesea se simte copleşit de neputință și direcționarea emoțiilor, sentimentelor și momentelor traumatice spre o istorie evolutivă a umanității. Pentru mine a fost o pledoarie despre blândețe și răbdare și apropo, n-am putut să nu observ grafica superbă a cărții.