Victor Frankl a fost un neurolog, psihiatru, filosof, un supraviețuitor al Holocaustului și fondatorul logoterapiei. Această nouă tehnică psihoterapeutică este descrisă în volumul său Omul în căutarea sensului vieții printr-un exemplu elocvent: spre deosebire de psihanaliză unde pacientul se întinde pe canapea și povestește lucruri care uneori nu îi face plăcere să le spună, în logoterapie pacientul poate sta și în picioare, dar va auzi lucruri pe care uneori nu îi vor face plăcere să le asculte. Logos vine din greacă și înseamnă sens, iar întreaga știința se bazează pe efortul omului de a își găsi sensul, precum și procesul de căutare al acestuia. Curiozitatea volumului este stârnită de completarea psihanalizei freudiane care e centrată pe plăcere sau a psihologiei adleriane focalizată pe dorința de control și dominare, cu o nouă perspectivă a durerii umane izvorâtă în contextul de la Auschwitz.
În prima parte a volumului Omul în căutarea sensului vieții se prezintă experiențele prizonierilor din lagărul de concentrare. Spre deosebire de multe dintre cărțile despre Holocaust aici nu primează descrierea atrocităților, ci relatarea unui război ce se purta la nivelul nervilor printr-o etapizare a experienței deținuților în mai multe faze.
Amănuntele care necesită a fi șurubărite, reglate pentru a fi pe deplin înțelese țin în primă fază de intrarea în lagăr, de șoc, de aflarea că au sosit cu trenul la Auschwitz, de teama unei frici concretizate, ceea ce în psihiatrie se numește iluzia grațierii. Cei condamnați la moarte trăiesc chiar înaintea momentului execuției iluzia că ar putea să fie grațiați în ultima clipa. La fel și prizonierii se agățau de orice indiciu, care îi făcea să spere că nu are cum să fie chiar atât de rău, chiar dacă ajungea sa li se ia totul și cea mai cumplită realizare era că o dată intrat în lagăr se renunța la întreaga viață de până atunci. Nu mai aveau nimic în afară de trupul nud, nici măcar părul.
O fază secundă era înrădăcinarea în rutina lagărului unde nu durerea fizică rănește cel mai mult, ci agonia mentală provocată de nedreptate și de injustețea unei asemenea acțiuni, de a fi judecat de către cineva care nu-ți cunoștea viața. Ajungeai să privești totul cu o detașare curioasă a minții, un soi de obiectivitate, sub formă de protecție, deși exista un dor permanent de familie, de casă, de trecut, o tortură a emoțiilor dureroase. Se descriu nopți în care dacă vedeai un coleg având un coșmar, nu-l trezeai, gândindu-te că orice vis ar avea, e mai bun decât realitatea lagărului.
Faza finală ar putea fi reprezentată de eliberare, de momentul dureros în care numeri prietenii și familia rămasă în viață și te întorci la o lume care și-a continuat mersul, chiar dacă totul a fost sfâșietor. Această suferință părea acum după terminarea războiului total lipsită de sens, iar nimănui nu îi pasă de cele întâmplate. Se pierduse capacitatea de a te simți fericit, iar a o reînvăța presupunea un proces de repersonalizare și de reidentificare a propriului sine prin elemente pierdute în lagăr, prin elementele pierdute de orice om într-o experiență traumatizantă.
În cea de-a doua parte a volumului, Frankl, descrie sensul ca factor motivațional al impulsurilor instinctuale.
De-a lungul timpului omul a pierdut starea paradisiacă și e nevoit să ia decizii. Cu disiparea tradițiilor el nu mai știe exact ce are de făcut, nu mai are un sprijin comportamental. De cele mai multe ori persoanele sunt fie conformiste, fac ce văd la alții fie, fac ceea ce alții vor să vadă la ei, totalitarism. De aceea de cele mai multe ori oamenii resimt o plictiseală, o rutină, ceea ce în logoterapie este numit vid existențial. Deși adesea pare de neglijat, plictiseala aduce în fața medicilor mai mulți pacienți decât suferința. Studiile arată că pe măsură ce automatizarea muncii va avansa, angajatul va avea mai mult timp liber, iar rezultatul serviciului adus nu va mai reprezenta o satisfacție, subliniindu-se astfel o problemă actuală, dar și de viitor.
Frankl împarte oamenii în două categorii, cei activi care își obțin satisfacția prin creație și cei pasivi care își găsesc plăcerea în contemplare frumuseții, a artei sau a naturii. Omul închis nu mai are acces la creație sau plăcere. Dar nu doar creația și contemplarea, spune el, ne conferă un sens, ci și suferința. Felul in care omul își acceptă destinul și durerea implicită vieții, îi oferă ample posibilități chiar și în cele mai crunte circumstanțe. Pornind de la experiența lagărului, Frankl spune că omul poate fi jefuit de absolut tot ce are, dar niciodată de libertatea de a decide cum reacționează, iar provocarea cea mai serioasă a unui om este să găsească sensul, filosoful identificând trei posibile surse : munca, iubirea și curajul în momentele dificile.
Dacă Dostoievski spunea că omul se poate adapta oricăror condiții, Frankl motivează că acest lucru este posibil doar dacă se primește răspuns la întrebarea „De ce?”. Fără un rechizitoriu, culpele devin de neiertat în fața întrebării „Cum ?”. Cum este posibil să înduri, să suporți, când nu înțelegi „De ce? “. Acestă întrebare este departe de a reflecta o gândire procuratorială, departe de fi plictisitoare sau obositoare în momentele în care singura alinare posibilă este acceptarea prin înțelegere.
În acest volum Omul în căutarea sensului vieții, spațiul odiosului, nu-l reprezintă mocirla Auschwitzului, ci destructurarea lumii, în resorturile ei intime, maculate la un nivel mental și spiritual. Tropismele interioare trebuie să fie ghidate de sens, pentru a găsi lumina de la capătul unei tragedii sau descătușarea libertății interioare.