Dacă ar exista șansa să te întorci în trecut, fără să ai puterea de a schimba prezentul ai face-o? Călătoria în timp a fost de-a lungul istoriei una dintre marile întrebări ale științei și a reprezentat o tematică cu efect de coagulare a sensurilor pentru literatură și cinematografia SF.
Talmudul și legendele japoneze par să fie primele și cele mai vechi scrieri care fac aluzii legate de trecerea prin timp inspirând scrieri literare cunoscute: Mașina Timpului- H.G.Wells, Colind de Crăciun- Charles Dickens, Un yankeu la curtea regelui Arthur – Mark Twain, Soția călătorului în timp- Audrey Niffenegger precum și multe altele.
Până nu se răcește cafeaua este romanul de debut al lui Toshikazu Kawagughi din anul 2015 și tradus în 2021 la Editura Litera. Este un volum pe care l-am ales pentru a îl citi, cu gândul că mă va duce mai aproape de cultura niponă, dar și de spațiul autentic din care au izvorât primele idei legate de întoarcerea în timp. Lectura acestei cărți a fost una ușoară și a venit cu plăcerea cu care aș fi putut urmări un film atent cosmetizat de clișee care atrag.
Narațiunea se desfășoară în jurul cafenelei Funiculi Funicula, o afacere de familie datând din anul 1874. Clienții sunt un număr restrâns de oameni gata să îmbrățișeze misterul unei fantome ce face posibilă călătoria în timp. Există însă și un set de reguli: nu te poți întâlni decât cu cei care au vizitat cafeneaua, nu poți schimba prezentul, te poți întoarce în trecut doar stând fără să te ridici de pe scaunul special, iar timpul întoarcerii este limitat de cafeaua care nu trebuie să se răcească.
Cafeneaua de la subsolul clădirii în care își dăduseră întâlnire nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe perete de lângă intrare luminau cafeneaua într-o nuanță retro, de sepia. Dacă nu aveai ceas, nu știai dacă afară e zi sau noapte. Trei orologii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite.
Sensibilitatea personajelor este creionată prin dorința de își înțelege mai bine trecutul și de a schimba viitorul printr-o introspecție palpabilă a unor momente la care în mod normal nu ar mai avea acces. Grijirile, temerile lăsate deoparte în fața riscului (de a se pierde pe sine) presupus de această călătorie, dovedesc curajul uneori poate neînțeles pe care îl avem pentru cei dragi și transformă scenele într-unele emoționante.
Pornind de le această ramă, Toshikazu Kawaguchi descrie povestea a patru oameni care doresc o redefinire perspectivală și caută o viziune particulară asupra vieții și destinului. Fumiko este o tânără femeie care caută să se reîntoarcă la momentul despărțirii de iubitul său Goro, pentru a îi spune tot ce nu a reușit înainte ca acesta să plece in America . Kotake, dorește să mai poarte o ultimă discuție cu soțul său înainte ca acesta să sufere de Alzheimer. Yaeko își caută sora, măcinată de regrete, înainte ca această să sufere un accident cumplit de mașină, iar Kei propune o călătorie îndrăzneață în viitor în speranța că-și va cunoaște fiica. În ce măsură vor reuși protagoniștii să se întoarcă din călătoria lor cu perspective stenice, precum și alegerile pe care aceștia le vor face lăsându-se influențați de “noul trecut” rămâne să fie descoperit de fiecare cititor în parte.
Dacă Guy de Maupassant privea trecerea timpului ca pe un reparator infailibil, ce tămăduiește fără leac rănile sufletului, Kawaguchi prin acest volum propune o vindecare ce nu necesită ca timpul să treacă, ci ca oamenii să treacă mai atent, uneori chiar și retrospectiv, prin timpul vieții lor. Ideea destinului care nu poate fi schimbat capătă prin aceste pagini o nouă valență, una de imponderabilitate, prin schimbarea sinelui.
Odată cu fuiorul de abur care ieșea unduindu-se din cafeaua fierbinte, totul din jurul mesei începu să se distorsioneze. Înspăimântată, închise ochii, simțind cum trupul ei se unduia aidoma aburului din cafea. Strânse pumnii cu și mai multă putere. ”În felul ăsta nu am să fiu nici în prezent, nici în trecut. Am să mă împrăștii ca un fir de fum!”
