Recenzie: Leii de pe Fifth Avenue – Fiona Davis

Motto: “Și cine știe care sunt esențele folosite de zei ca să alcătuiască acea legătură subtilă pe care o numim compasiune, dar pe care am putea-o numi la fel de bine dragoste”- Trezirea la viață, Kate Chopin.

“Leii de pe Fifth Avenue” este acea carte care te ține cu zâmbetul în colțul gurii, care te îmbracă cu o ținută business demnă de marile clădiri ale New Yorkului și care te  încălzește sufletește precum plapuma de lână a bunicii în zilele geroase de iarnă.

Bestsellerul din New York Times este tradus la Editura Humanitas Fiction în colecția coordonată de Denisa Comănescu. Cartea este o profundă meditație și analiză pe care ar trebui să o acordăm moștenirii culturale și emoționale pe care generațiile anterioare ne-au lăsat-o. Baza acestei cărți este documentarea amănunțită pe care autoarea a făcut-o în ceea ce privește măsurile de securitate și organizare ale Bibliotecii Publice din New York, pe care a animat-o cu două povești efervescente ale unor personaje imaginate.

Romanul canadiencei Fiona Davis, asemeni romanului Paradisuri pierdute, se desfășoară pe două planuri  narative aflate la o distanță de optzeci de ani.  Secvențial se țes două istorisiri, una care pornește de la 1913 și alta de la 1993. În debutul romanului o cunoaștem pe  Laura Lyons, primul dintre personajele centrale,  soția administratorului Bibliotecii Publice din New York. Ea locuiește alături de cei doi copii și soț într-un apartament în interiorul bibliotecii. Cuprinsă de teama lipsei de independență financiară, aceasta dorește să devină jurnalistă și se înscrie la cursurile Universității din Columbia.

Sadie Donovan, cel de-al doilea personaj central și nepoata Laurei, ajunge întâmplător să ocupe funcția de curator la aceeași bibliotecă câteva decenii mai târziu.  Divorțată și aflată recent după un deces în familie,  ea trebuie să rezolve misterul dispariție unor cărți valoroase, fapt care o determină să caute atent în arhivele bibliotecii și să se confrunte cu secrete bine  ascunse în istoria familiei.

Ambele povești de viață conturează traseul identitar a două femei aflate la aproximativ aceeași vârstă, dar la distanță de aproape un secol. Laura se află la granița presiunii sociale de a fi o soție devotată însărcinată cu toate treburile casnice și dorința de a fi o activistă feministă, căruia i se mai și întâmplă să descoperă dragostea în afara căminului conjugal.

Femeile n-ar trebui să muncească, a pufnit tatăl ei, arătând pe Pearl și Harry, care jucau arșice pe podea. Copiii au nevoie de tine.

Exact Laura a învățat deja la Colegiul Vassar. La ce-i trebuie să învețe mai departe?

Resemnarea pare în cazul Laurei, parcă după definiția Cătălinei Dumitrescu din volumul În Interior. Momente de întâlnire cu tine însuți, văzută ca un act de înțelepciune. O alegere în care să nu mai lupte pentru propria iubire sau să se educe constant, ci să-și petreacă timpul într-o fugă de ea însăși în regulile prestabilite ale societății unde primează validări familiale, care absorb pe moment vidul și neputința.

Sadie deși aflată într-un context  care i-a permis divorțul cu ușurință, trece printr-un moment pe care chiar ea îl descrie prin fraza: ” asta se întâmplă când ai o moarte în familie se tulbură tot mâlul de la fundul vieții” și transformă căutarea hoțului de cărți, într-o călătorie interioară și a descoperirii de sine. Dincolo de curiozitatea demnă de mic roman polițist cu care putem privi căutările lui Sadie, personal mi s-a părut că aud în momentele de frământare ale acestui personaj întrebarea lui Dorian Furtună din Dialogul unui filosof cu o cioară: “Omule, ești mulțumit cu viața ta?”

Care sunt alegerile pe care cele două femei le vor lua ? Vor rămâne în starea de resemnare? Care sunt sacrificiile asumate? Care sunt obstacolele peste care trebuie să treacă? Cine fură cărțile? Vă rămâne să descoperiți singuri.

Într-o lume în care cititul este înlocuit din practica cotidianului cu alte activități, în acest volum imaginea simbol a cărților furate este revelatoare și capătă multiple straturi de importanță pentru fiecare personaj. Este calea de  acces la  o promovare în cazul lui Sadie, pierderea reputației în cazul lui Jack (soțul Laurei), un secret de luat în mormânt pentru Laura, câteva bancnote pentru Harry, un obiect de valoare fluctuantă pentru comunitate, dar cu influență covârșitoare asupra cercetării științifice, care pot afecta evoluția omenirii și a  civilizației.

La unele manuscrise, îți poți da seama dacă autorul s-a supărat sau s-a enervat după felul în care i se schimbă caligrafia. Profesorul Ashton, unul dintre îndrumătorii mei de facultate ne spunea că acestea sunt punți de la cititor spre autor, care oferă mult mai mult decât simpla transpunere mecanică a conținutului. S-ar putea spune că e o reprezentare concretă a actului de creație. Petele astea, zgârieturile, tăieturile sunt dovezi vizuale ale unor opere de artă , așa cum a fost scrisă ea pe hârtie prima dată.

Nici titlul nu este lipsit de semnificație. Leii de pe Fifth Avenue–   face trimitere la cele două statuete de marmură aflate pe treptele de la intrarea în bibliotecă. La început leii purtau numele fondatorilor Leo Astora și Leo Leonx, urmând ca în timpul Marii Crize Economice din 1930 să fie rebotezați în Patience and Fortitude. Dacă ei au fost redenumiți pentru a sugera două trăsături necesare supraviețuirii crizei economice curaj și răbdare, am putea spune că pot fi și cele două trăsături definitorii ale personaje feminine, care le va ajuta să treacă peste criza lor identitară. De asemenea poziționarea față în față a leilor poate fi privită metaforic, ca pe o marcare de contrapunct a două destine  oglindite ( al bunicii și al nepoatei ) prin aceleași trăsături.

Roman în maniera mult mai stilizată a lui Jojo Moyes, Leii de pe Fifth Avenue surprinde atmosfera din Manhattan a unei biblioteci naționale. E o lectură augmentată în pagina de ficțiune, dar care poate fi perfect veridică până la rangul de palpabil la o simplă privire în real. Căci unde sunt cele multe intrigi decă nu în istoria familiilor ?