Ca orice idealist cred în importanța lecturii și literaturii în general. Mai cred, însă, și în liberul arbitru, iar acest lucru oferă dreptul la libertatea lecturii. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu toate operele literare. Oricine are dreptul de a critica.
În ultimele două luni m-au prins scriitori de secol XX. După ce l-am descoperit pe Bukowski care a devenit un fel de zeu al literaturii americane pentru mine, m-am decis că e musai să îl citesc pe Louis Ferdinand Céline. Opera lui Bukowski a fost direct influențată de francezul menționat anterior. Până una alta, m-am luat cu Ryu Murakami și alți japonezi și am uitat de Céline. Asta până la lansarea cărții Magicianul de Colm Toibin. În fine, Magicianul e biografia lui Thomas Mann. Aici, unul dintre invitați a afirmat că de fapt Céline e cel mai mare autor al secolului trecut, iar Mann e mic copil. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Era mai mult decât necesar să-l citesc.
Bineînțeles că nu s-a întâmplat asta. Aveam în biblioteca Alesul lui Thomas Mann și am zis hai să vedem ce e cu acest autor. Începând cu el n-am mai avut de ales. Liberul arbitru m-a părăsit și autorii secolului XX au dau buzna în forul meu interior literar.
Alesul – Thomas Mann
Mann nu are o scriitură ușoară, iar subiectul Alesului nu e foarte drăgălaș. Romanul debutează printre zgomote de clopote bisericești, avându-l în centru pe acest călugăr care nu e chiar călugăr. E spiritul povestirii, care posedă un biet corp muritor. Narațiunea este una în ramă. Spiritul ne spune o poveste medievală cu prinți și prințese din regate îndepărtate, atât de îndepărtate încât orele de istorie din liceu le ignoră cu grație. Dar nu, nu este o minune tipică Evului Mediu. Știm că Mann s-a inspirat din Gregorius, un poem epic medieval, dar nu e acesta cel mai important aspect. Acțiunea se învârte, de fapt, în jurul unui incest și nu orice fel de incest. Păcătoșii pocăiți sunt gemeni născuți din moarte.
În fine, Mann ne arată în Alesul că omul e ghidat de mâna fermă a unui Dumnezeu milostiv, căci păcătosul ajunge în cele din urmă să fie sfânt. Interesant este cum autorul decide să se întoarcă la temele literaturii medievale. În această perioadă, deloc prielnică artelor, atenția literară și teatrală era direcționată de instituția bisericii spre teme biblice. Așa iau naștere miracolele, minunile și farsele. Alesul nu face excepție de la trăsăturile unei minuni medievale, având în vedere izvorul de inspirație. Lecția pe care cititorul, îndrumat atent de cuvântarea călugărească, ar trebui să o învețe este cea a pocăinței și abstinenței. Greul existențial aduce pacea divină.
Moarte pe credit – Louis-Ferdinand Céline
Mi-a luat o veșnicie să termin Moarte pe credit. Problema e că mi-a plăcut foarte mult și nu voiam să o termin. Bine, Céline nu se citește ușor. Subiectele abordate de autor sunt foarte dure și pot înțelege de ce l-a inspirat atât de tare pe Bukovsky. A empatizat cu jegul și mizeria narațiunii lui Céline. Nu descriere situații roz. Personajele lui nu sunt niște oameni neprihăniți care acced spre cele mai înalte culmi ale spiritului în modul tradițional. Nu, personajele célineniene se ridică precum nufărul din noroi.
Ferdinand, protagonistului Morții pe credit, roman cu nuanțe autobiografice, trăiește cele mai de jos experiențe umane în pasajele pariziene. Părinții lui, o negustoreasă bolnavă și un funcționar, nu știu să asculte nevoile intime ale lui copil și îi grăbesc viața. Nici să citească nu are voie bietul copil. Noroc cu bunica lui care îi cumpără romane potrivite vârstei. Acest răsfăț are să îl însoțească până în ultima noapte a lui, când cade într-o febră delirantă și își aduce aminte toată copilăria și adolescența.
Tânărul Ferdinand, ajuns doctor după ce intră în armată, duce o copilărie și adolescență a lipsurilor și a terorii. Tatăl lui suferă de nervi și nu acceptă că fiul lui nu este atras de școală sau negoț. Este ferm convins că va ajunge un delicvent. Steaua norocoasă a protagonistului este unchiul din partea mamei care îl ia sub aripa lui și reușește să-l plaseze ucenic la un mare inventator. Aici Ferdinand învață și înțelege ce este viața pe care nu el a cerut-o.
Într-adevăr, Céline este imens. Nu este posibil să nu atingă ceva în cititor. Felul personajelor de a se transforma, unele evoluând altele nereușind în ciuda tuturor străduințelor este o dovadă a verosimilității acțiunii. În viața de zi cu zi vedem aceste arhetipuri oriunde ne uităm.
L-am servit pe regele Angliei – Bohumil Hrabal
Pe Hrabal l-am citit în paralel cu Céline. Nu a fost o decizie inspirată. Puterea scriiturii lui Céline m-a făcut să cred că stilul lor e similar. M-am înșelat într-o oarecare măsură. Jegul și mizeria lui Hrabal sunt împachetate în personaje curate din punct de vedere fizic.
Jan Ditie este la început un piccolo praghez amărât, scund și slăbuț care visează la îmbogățire. Munca în restaurant nu este ușoară, dar îl călește pe micuțul chelner. Acțiunea se desfășoară înainte, în timpul și după Cel de al Doilea Război Mondial. Conflictele politice îl forțează pe Ditie să se maturizeze. Trece de partea nemțiolor naziști doar pentru a se căsători cu Liza, unica femeie cu excepția prostituatelor care i-a dat puțină atenție. Devine tatăl unui băiețel bolnav pe care îl părăsește într-un sanatoriu. În ultimul capitol care este și spovedania lui, cititorul are parte de cea mai profundă evoluție a ființei umane. Înconjurat de căluț, cățel, căpriță și pisică, Ditie realizează că omul nu are nevoie de spoiala materială, ci de împăcare cu cel mai profund eu. După ce a obținuț mult doritul hotel, după ce l-a pierdut, după ce nu a intrat în grațiile mai marilor hotelieri, Jan își întoarce atenția spre sine și descoperă că el este unica ființă în stare să se valideze.
Hrabal surprinde de fapt comedia umană; lupta noastră cea de toate zilele cu noi înșine. Dacă mizeria existențială a lui Céline este pură estetică a urâtului, la Hrabal este îmbrăcată în spoiala avuției materiale. Personajele francezului sunt curate sufletește, iar ale cehului duc o cură de detoxifiere pentru a ajunge la puritatea lăuntrică.
Autobuzul rătăcitor – John Steinbeck
M-am îndrăgostit iremediabil de Steinbeck după ce am citit Șoareci și oameni. Narațiunile lui nu sunt romanțate, are darul de a descrie situații sociale cât se poate de reale fără floricele compoziționale, iar acest lucru gâdilă orgoliul meu fundamentat printr-o licențiă în antropologie. Când citești Steinbeck citești etnografii narative.
Personajele lui nu au nimic deosebit. Nu sunt murdare fizic și curate spiritual, nu doresc o atingere a perfecțiunii spirituale. Sunt oameni ca tine și ca mine. Oameni care trăiesc ceea ce le aduce viața fără să pună asta pe seama unui bătrânel care stă pe un tron de piatră undeva în cer și ne dictează destinul. Autobuzul rătăcitor surprinde o zi din viața a zece oameni. Patru dintre ei lucrează la restaurantul destinat tiriștilor, iar ceilalți șase ajung în acest loc din simplul fapt că, până într-un anumit punct sunt nevoiți să călătorească împreună. Viețile lor sunt diferite, fac parte din clase sociale diferite, iar Steinbeck, cu simțul lui socio-antropologic foarte bine dezvoltat descrie aceste particularități.
Autobuzul rătăcitor nu este un roman greu de citit. Nu îți forțează creierul să vadă semnificații, căci simbolurile nu există. Narațiunea este una cinematografică aș putea spune. Pe tot parcursul ei ai impresia că te uiți la un film sau la o scenă din viața de zi cu zi.
Neastâmpăr – Raymond Radiguet
O fițuică cât se poate de previzibilă. Noroc cu stilul francez care îi dă o nuanță de ceva. Acțiunea e cristalizată în jurul relației dintre naratorul personaj și Marta. Diferența de vârstă dintre cei doi, trei ani, e un element „picant” pentru că protagonista este burgheză și puțin logodită, pe urmă măritată. Ea are 19 ani, el 16. Vin din familii bune. El nu o vede foarte inteligentă și deloc pricepută la „acuarele”. Pe ea o intrigă faptul că el citește literatură bună, iar logodnicul ei nu.
Logodnicul devenit soț încornorat luptă pe front. Ea își petrece nopțile cu amantul în patul conjugal. Rămâne însărcinată. Încornoratul înghite gălușca. Bastardul e al lui. Ea naște prematur și își botează odrasla cu numele amantului. Moare strigându-i numele.
