Rainbow in the Dark, Ronnie James Dio

Rainbow in the Dark, Ronnie James Dio, autobiografie îngrijită de Wendy Dio și Mick Wall

“Sing me a song, you’re a singer!” (Black Sabbath, Heaven and Hell). Poate fi însă Dio considerat doar un cântăreț emblematic?“ Well, if it seems to be real, it’s illusion! / For every moment of truth, there’s confusion in life…” (Black Sabbath, Heaven and Hell). Fie că a fost inventatorul simbolului “Metal Horns” sau doar cel care l-a popularizat pe glob, Dio se confundă pur și simplu cu istoria heavy metal. De la modul candid în care personajul lui Jack Black din filmul hollywoodian “Tenacious D” îi implora sfatul cântărețului pentru a scăpa de opresiunea parentală, până la dezbaterile frenetice despre valențele oculte ale simbolului prin care a hipnotizat generații, numitorul comun este că Ronnie James Dio este un artist emblematic. Alături de ingenuitatea condeiului propriu al lui Dio, autobiografia sa strălucește deopotrivă prin afecțiunea transmisă de soția sa Wendy și prin tonul lucid al legendarului cronicar al rockului Mick Wall.

Deschizându-și povestea cu sinceritatea care i-a marcat întreaga carieră, autorul se abate de la clișeul artistului matur ce proiectează în trecut inevitabilitatea unui destin grandios – absorbit aproape integral de baseball în copilărie, Dio a fost în fapt împins să îmbrățiseze muzica de către tatăl sau. “We’re a ship without a storm / Cold without the warm / Light inside the darkness that it needs, yeah…” (Dio, The Last in Line). În ochii tatălui său, un instrument muzical era strategia perfectă pentru ca tânărul Ronald James Padavona să deprindă disciplina necesară pentru a reuși în viață, învingând tentațiile aparente ale “visului American”. Dacă în majoritatea cazurilor, opresiunea parentală generează rebeliuna specifică artiștilor heavy metal, povestea lui Dio este unul diametral opusă – însuși numele de scena Ronnie James Dio a fost ales pentru a păstra sonoritatea italiană a familiei. Mai mult chiar, celebrul “Metal Horns” asociat de multe generații cu invocarea demonilor nu este decât un talisman italian împotriva raului – malocchio, pe care Dio l-a adoptat de la bunica sa. Undeva între rădacinile păgâne ale unui simbol puțin cunoscut și dorinta de a le arăta fanilor Sabbath că poarta respectul necesar unei legende ca Ozzy Osbourne, Metal Horns a fost simbolul prin care Dio a cucerit afecțiunea fanilor pe care i-a considerat întotdeauna o familie extinsă.

Daca în amintirea lui Steven Tyler scena heavy metal din American anilor 60-70 este un loc plin de magie și aventură, în autobiografia lui Dio ea apare mult mai puțin prietenoasă și infinit mai greu de navigat pentru un artist în devenire. Departe de succes meteoric și arene colosale, traiectoria lui Dio prin Vegas Kings și la începuturile trupei ELF a însemnat mai degraba efort constant și expunere la risc. Dincolo de excesele specifice stilului de viață rock & roll care l-au expus aproape imediat pe Dio unor șocuri majore precum moartea unui apropriat, imaginea de ansamblu este ca viața în turneu nu este echivalența cu succesul meteoric. În fapt, în memoria lucidă a lui Dio, faima sa mondială nu ar fi existat dacă efortul și construirea metodică a carierei nu ar fi fost complementate de o doză consistentă de noroc. Concret, deși dăruirea specifică lui Dio a făcut funcțională colaborarea cu dificilul Ritchie Blackmore, fără despărțirea intempestiva a acestuia de Deep Purple, Rainbow, pasul esențial de la formația-suport ELF la o trupa de reputație mondială, probabil că nu ar fi existat. Arătându-ne dimensiunea profund umana a unui “monstru rock”, Dio atribuie perioada sa Black Sabbath în același mod unei banale întâlniri conjuncturale.

Deși Rainbow îl consacrase deja ca un solist excepțional, cu o gamă vocală remarcabilă și un filon creativ complex în ceea ce privește versurile scrise, Dio povestește cu umor ca întreaga sa epopee Black Sabbath ar fi putut să nu existe dacă efortul considerabil al soției sale Wendy nu ar fi găsit o portiță legală într-un caz – banal pentru lumea rockului – de consum de droguri.

Fără a minimiza excesele specifice artistilor heavy metal, Dio reușește să reducă spațiul dedicat aventurilor sordide, oferind prim-planul unei narațiuni de tip bildungsroman. În acest sens, modul în care Dio se erijează în leaderul de facto al colosului Black Sabbath apare natural. Recunoscând forța creatoare inegalabila a cuplului Iommi-Butler, Dio prezintă cu luciditate și detașare modul în care deschiderea sa totală față de media și fani, precum și maturizarea stilului său artistic, au rejuvenat un clasic al genului heavy metal, într-un moment de creștere fulminanta a punkului și a scenei New British Heavy Metal. În același timp însă, Dio recunoaște dificultatea de a replica succesul incredibil al albumului “Heaven and Hell” și imposibilitatea unei colaborări pe termen lung între personalități atât de puternice.

Tumultoasă și încheiată intempestiv, colaborarea cu Sabbath ar fi însemnat pentru mulți soliști apogeul carierei. Pentru Dio însă ea nu a însemnat decât o nouă rampă de lansare, către maturizarea completă ca artist. Impresionează din nou transparența si modestia oferite de cântăreț – deși devenise un star global, Ronnie a considerat investirea în slujba proiectului “Dio” a majorității veniturilor generate de perioada Sabbath, drept un risc și nu o certitudine. “Holy Diver! You’re the star of the masquerade… / No need to look so afraid!” (Dio, Holy Diver). Nimic nu putea fi însă mai departe de adevar – aflat în sfârșit în poziția de a-și transpune în practică integral viziunea creatoare, proiectul “Dio” a obținut discuri de aur și platină chiar cu primele doua albume.

Contrar dorinței lui Bryan May, blockbusterul “Bohemian Rhapsody” se încheie cu legendarul concert Live Aid, neglijând complet traiectoria post-Freddie Mercury a trupei Queen. În mod similar, în prefața cărții, Wendy Dio ne transmite ca dorința lui Ronnie Dio ar fi fost o autobiografie în două volume – primul până în 1986, anul pe care solistul îl consideră sfârșitul capitolelor Rainbow și Sabbath; cel de-al doilea, după 1986, prezentând viața proiectelor “Dio” și “Heaven and Hell”. Pare însă a fi destinul marilor artisti de a nu avea control asupra propriei vieți – în căutarea permanentă de a le oferi fanilor săi noi mostre de magie, Ronnie Dio a pierdut în 2010 lupta cu un cancer necruțător, fără ocazia terminarii autobiografiei. Deși nu reușește să cuprindă întreaga opera a solistului, volumul care ne-a fost transmis, ne prezintă totuși o narațiune completă, ce se încheie, cum altfel, decât cu Dio în sala de așteptare, asigurându-se că fiecare fan și-a primit autograful.