Care este capitala Ghanei? Dar a Sierrei Leone? Și a Nigerului? Unde mai exact pe hartă este Burkina Faso? Până și vicepreședintele american a vorbit recent despre continentul african ca despre o țară, când de fapt există 54 de țări africane. Cinzeci și patru? Habar n-aveam. (Jenny Erpenbeck-Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă)
Cam acesta este punctul de plecare al romanului Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă, scris de Jenny Erpenbeck și prezentat sub vocea narativă a lui Richard, un profesor singuratic ieșit la pensie.
Richard pare să fi fost toată viața tipul intelectualului descris de E. Fromm în Sufletul omului, un europen paralizat de sentimentul de neputință, cu viziuni defetiste și speranța că lucrurile se pot evita la nesfârșit până se vor rezolva de la sine. Totul se schimbă însă ziua în care acesta traversează Oranienplatz și vede protestul a zece bărbați, a căror piele este neagră. El devine interesat de istoria personală a protestanților și îi urmează la azilul unde erau cazați.
Rând pe rând, se descrie boccaccian experiența a zeci poate sute de imigranți, urmărind trama articulată încă din titlu. Structurat, în paginile romanului se reflectă îndepartarea de o lume exotică și apropierea de o nouă cultură a cărui limbă se cere învățată pornind de la conjugarea apăsătoare a verbului a pleca.
Volumul apare în anul 2015, într-un context politic în care Angela Markel rostea celebra frază: “Vom reuși”. Cancelarul vorbea despre gestionarea crizei refugiaților veniți din Siria, Afganistan, Irak sau nordul Africii și deschidea la acel moment granița inimii teritoriale a bătrânului continent, pentru a îi accepta pe cei veniți în căutare de adăpost. Pornind de la integrarea și acceptarea problematică a migranților ce traversează planuri: politice, sociale, birocratice și morale, autoarea scrie o poveste despre vastitatea emoților fără de portretizări identitare.
Eu plec , tu pleci, el/ ea pleacă este poate un protest literar, o carte apel la societatea civilă și un reminder pentru ceea ce valorile culturale și umane ar trebui să însemne, atunci când un continent este bombardat, iar locuitorii ei se întorc aparent intruziv spre cei ce rămân pasivi.
Dacă printre noi sunt cititori care asemeni lui Mihail Radu Solcan, se îndrăgostesc de cărți așa cum alții se îndrăgostesc de femei, sfătuiesc adăugarea acestei cărți în palmares și poate chiar si discutarea ei la: Clubul virtual de lectura
Un paragraf plăcut:
„-Cât timp călătorește o caravană?
-Câteva luni, uneori și un an.
-Prin deșert?Și cum găsiți drumul?
-Îl știm.
-Da, dar cum? [..] Vă luați după stele ?
-Da
-Și ziua când nu sunt stele?
-Bărbații știu ce s-a întâmplat pe drum.
-Povestesc ce s-a întâmplat?
-Da
-În mers?
-Nu mergem pe jos, ci călare.
-A, da.
-Poveștile se spun seara.
-Găsesc drumul după poveștile astea?
-Da îl găsesc după amintiri.
Richard amuțește. Știa dintotdeauna, firește că povestirile din Odiseea și din Iliada au fost transmise prin viu grai înainte ca Homer- sau cine le-o fi fost autorul- să le scrie pentru prima oară. Dar niciodată legătura dintre spațiu timp și literatură nu i-a părut așa de limpede ca acum. Legătura asta e foarte bine conturată pe fundalul unui deșert, dar la drept vorbind, așa stau lucrurile de când e lumea: fără memorie, omul nu e decât o bucată de carne pe suprafața planetei.”