Mă găsești când vrei este un roman proaspăt așezat pe raftul librăriilor, dar și o mărturie a talentului scriitoricesc de care dă dovadă din nou tânăra generație. Lavinia Braniște, invită prin volumul de față la o reflectare asupra captivității în relații, dar și la o introspecție asupra vulnerabilităților cu care ne alegem partenerul.
Astazi sunt mulți psihologi care discută sau scriu articole despre așa numitele relații toxice. Noțiunea unei relații vine pe coordonate de interacțiune, deschidere, cunoaștere, încredere, respect reciproc sau orice altceva este stabilit de comun acord. Periclitată una dintre aceste elemente, atmosfera în cuplu devine insuportabilă. Întrebarea ramâne însă mereu care este acel „point of no return”? Când trebuie să speri că lucrurile mai pot fi îndreptate și cât trebuie să accepți să te lași modelat de o altă persoană pentru a fi pe plac ? Autoarea redă cu multă acuratețe, blândețea și brutalitatea, empatia și indiferența cu care beția pasiunii poate subjuga un om urmărind traictoria a trei relații. Volumul are în prim plan cu o intrigă de o măiestrie a la Isabel Allende povestea Mariei cu Victor. În completarea acestei povești parcă dintr-o umbră freudiană se conturează căsnicia părinților și cu note ceva mai distilate prin lipsa detaliilor, relația vecinilor de perete.
Identitatea cuplului este stabilita de caracterul celor doi parteneri. Despre Victor aflăm încă din primele pagini că este un bărbat sigur pe sine, care începe jocul dragostei într-un aeroport , flatând-o pe Maria cu darul atenției și al observației. El își lipește argumentele în discurs ca într-un colaj cu decupaje din marile cărți de artă conversațională. Folosește diateza pasivă “mi s-a propus”, “mi s-a oferit ”, “am fost invitat”, subminând în orice context participarea decizională și implicarea dorită în diferite activități. Încearcă să-și contureze șarmul prin protecția financiară pe care e dispus să o ofere, manipulează prin omisiune și dictează diplomat prin statutul omului de afaceri triumfător. Păstrează încă de la început un mister, vorbind foarte puțin despre trecut sau viața sa personală.
Nu știu ce anume necesită mai mult efort să dai tot din tine sau să ții ascuns în tine, dar pentru fiecare dintre astea e nevoie de o anumită abilitate.
Maria devine fascinată de conversația despre nimicuri care curge ore în șir și în care argumentele îi păreau a fi pentru prima oară înțelese. Se propulsează într-un carusel emoțional, a ceea ce urma să fie o relație intensă. Se atinge punctul în care te întrebi bovaric dacă există o iubire ca în romane și dacă ești capabil să simți astfel de profunzimi. Timiditatea cu care nu-și seceră partenerul cu întrebări în căutarea trecutului său, pare să aibă extracții din conversații reluate oportun ba cu mama sa “ sunt mai multe femei decât bărbați în lume și trebuie să ții cu dinții de ceea ce ai”, dar și din dorința de a încapsula necunoscutul necesar prelungirii etapei de început a relației.
Eram în stare să discutăm ore în șir despre o știre sau un film sau vreo persoană de pe Facebook și ne înțelegeam argumentele chiar și atunci când eram în dezacord, iar mie asta îmi dădea sentimentul că aveam o comunicare perfecta, intuitivă, ne puteam completa frazele, știam exact când tăcerile sunt amuzante, aveam o chimie intelectuală fantastică.
Asemenea poveștii bine cunoscute a Fridei Kahlo, în care Diego Riviera își găsește indiferent de infidelități drumul spre inima iertătoare a pictoriței și Victor reușește să schimbe decizia Mariei de mai multe ori. Ea, deși tranșează ieșirea din relație ca fiind necesară în momentul în care a realizat că e mai bine fără partener decât cu el, este recucerită de propriile iluzii.
O conspirație a minții tale, un loc din care ieși bulversat, pentru a constata că l-ai iubit pe celălalt total și devastator și că așa se poate iubi numai un om pe care nu-l cunoști .
Dacă relațiile Mariei nu reușesc să depășească pragul de trei ani, căsnicia părinților subliniază disfuncționalitățile posibile ale unei relații mature de peste douăzeci de ani. Tatăl Mariei se află în doliu după moartea amantei și doar religia pare să-i mai ofere alinare. Dispariția Luizei aduce pe lângă golul sufletesc și o nevoie de a goli apartamentul, de a reflecta și în spațiul real aflat în dezacord armonios pierderea avută. Căsnicia cu mama ta a fost o închisoare din care n-am știut să ies. Mama Mariei se află la antipodul soțului, ea nu concepe ideea divorțului și se ghidează după rânduiala socială , concluzionând că toată lumea e falsă .
Romanul Laviniei Braniște este ca o hartă de explorat emoții care ne amintește că oricât am încerca să găsim destinația unei relații funcționale, ea își schimbă scara topografică cu fiecare încercare. Relațiile intense par fi a găsite doar atunci când ne îndrăgostim de holograma propriilor iluzii cu care substituim necunoscutul și deformăm în mental partenerul după bunul plac. Noțiunea de iubire pare să încurce mai mult decât să ajute și sabotează comportamente prin lipsa cuvintelor. Mă găsești când vrei este un roman al (re)găsirii de sine atunci când magia necunoscutului dispare și poți observa cu adevărat distanța dintre fantezie și real.
Nu mi-a spus niciodată “te iubesc”, dar spuneam că ne iubim, la plural, și vorbea despre iubirea noastră, pe care o scotea înainte în momentele în care nu ne înțelegeam. Eu i-am spus “te iubesc” o singură dată, mi-a fost îngrozitor de greu s-o spun și atunci când am spus-o, el n-a răspuns la fel. Poate că dacă am fi fost și noi dintre aceia care spun „te iubesc” înainte să închidă telefonul, în loc de „te pup”, dacă l-am fi mâncat ca pe semințe, cum se spune, nu i-am mai fi acordat iubirii atâta importanță. N-am mai fi așezat-o atât de sus și n-am mai fi lăsat-o să ne scuze comportamentele care ne sabotau relația.
