Mademoiselle Coco și parfumul iubirii, este un un roman-portal către fascinantul Belle Epoque. Asemeni lui Woody Allen în Midnight in Paris și Michelle Marly ne întoarce privirea spre frumusețea franceză și creează o poveste țesută printre intrigile marilor artiști excentrici.
Într-o epocă în care s-a promovat o societate armonioasă și s-au denunțat condițiile deplorabile ale clasei sociale, Gabrielle Chanel ipostaziază imaginea femeii independente. Mica fetiță crescută la mănăstire confecționează pălării și își găsește locul prin lumea boemă a Parisului. Talentul său de “cusutoreasă” impresionează sutele de femei, care abia așteptau să-i smulgă din mâini ultimele creații.
Pălăriile fără pene și alte elemente le plăceau doamnelor, după o îndelungată perioadă în care fuseseră ornate abundent. Bluzele în stil marinăresc, care cădeau lejer pe trup și pe care le crease la Deauville, făcuseră furori. Gabrielle repudiase corsetul și pantalonașii lenjerie pentru femei. Ea a îndrăznit să creeze rochii simple și funcționale.
Privind cu rușine spre trecutul său, într-o societate a elitelor exigente, Coco vorbește lacunar despre originea sa și își încredințează confesiunile doar lui Boy (Arthur Capel), cel ce avea să devină și marea sa iubire. Deși proaspăt căsătorit cu Diana Wiyndham, el plănuiește să se mute cu Gabrielle pe Rivieră. Moare însă într-un accident de mașină, iar pierderea lui înseamnă și prăbușirea întregului univers pentru Coco. Îi fusese răpit cel lângă care se simțea autentică, cel care îi dăruise o viață .
De aici putea privi cerul. Era cel mai bun loc de unde să-l supravegheze pe Boy. După ce îi fusese interzis să-și vadă iubitul pentru ultima oară, poate reușea măcar să vadă sufletul lui Boy urcând în paradis.
Hrănindu-se ca o umbră în infernul lui Dante, Gabrielle își văruiește pereții camerei sale în negru și găsește ca pretext pentru proiectul său de viață ridicarea unui monument care să-l omagieze pe cel iubit. Se decide să realizeze un parfum care să consacre iubirea ei în propriul stil elegant, rafinat și cu bun gust.
Prin acest gest, am putea considera că Chanel devine astfel o participantă de înaltă măiestrie al curentului Art Nouveau. Obiectivele Jugendstil-ului, cum i se mai spune în germană acestui stil artistic, sunt de a reduce diferențele dintre arte. Armonia este bine strunită de creatoare de modă, care își impregnează vehement stilul în mai multe arte aplicate: industria parfumeriei (chiar și a sticlăriei dacă ne gândim la recipentul în care ea alege să-și vândă parfumul), a textilelor și în câțiva ani mai tarziu a bijuteriilor.
Chanel No 5. poate fi considerat obiectul mărtuire al unei iubiri a cărei sinestezii persistă și o sută de mai târziu , dar și al căutării de sine într-un nou context existențial. Aventura protagonistei noastre începe de altfel când se hotărăște să realizeze acest parfum. Cu o voluptate ademenitoare, cu miros estompat dar care persistă în fundal parfumul poate de altfel reprezenta metaforic puterea feminină de a găsi spațiul necesar pentru a se lăsa suprinsă de viață atunci când totul pare să nu mai aibă sens.
Un personaj secundar, dar de o importanță majoră este prietena cea mai bună a lui Gabrielle, Misia Sert. Supranumită musa Belle Epoque-ului, ea este cea care o introduce pe Coco în lumea geniilor. Întâlnim astfel personaje ca Igor Stravinsky, Serghei Diaghilev, Dimitri Pavlovici Romanov, Pablo Picasso sau Ernest Beaux. Cu toții se învârt în jurul lui Coco, iar unii ajung să fie chiar și noile sale iubiri.
Mademoiselle Coco și parfumul iubirii este un roman despre vindecare al unei femei puternice, un basm modern în care nu prințul este cel salvator ci arta și propria sa pasiune. Michelle Marly construiește un personaj parcă din parfumul tuturor femeilor, care atunci când cred că totul se destramă în jurul lor, deschid ușa și găsesc un nou început.
Ea era atât de suprinsă, încât nu reuși să șoptească decât numele lui:
- Piacasso!
- Sunteți salvarea mea, Coco! O să înebunesc, o să devin claustrofobic din cauza Olgăi. Pot rămâne la dumneavoastră ?
Nu suna ca o întrebare ci mai degrabă ca o constatare.
Privirea lui Picasso era hipnotică, puterea lui de atracție era atât de mare, încât Coco începu din nou să tremure. De această dată de căldură, nu de frig. Nu știa dacă mai putea suporta prezența unui geniu în viața ei, nu voia să fie încă o dată atrasă în vârtejul unei crize conjugale.
Trimite-l de aici, o sfătui o voce interioară. Închide ușa imediat!
Gabrielle se dădu la o parte.
- Vino înăuntru !
