Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților, cea mai recentă carte a lui Andrei Oișteanu cuprinde o incursiune interesantă în mentalul românesc din epoca fanariotă până în prezent.
Andrei Oişteanu este cercetător, membru în Consiliul Științific al Institutului de Istorie a Religiilor şi profesor asociat la Facultatea de Litere. A publicat cărţi de antropologie culturală, etnologie, istoria ideilor şi mentalităților precum: Grădina de dincolo. Zoophia, Mythos & Logos, Narcoticele în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradițională românească, Imaginea evreului în cultura română, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură.
Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților abordează unele dintre acele subiecte provocatoare pe care Andrei Oişteanu le transformă în lecturi captivante. Cartea este structurată în șaisprezece capitole în care autorul propune teme inedite precum influența hainelor asupra comportamentele boierilor români (Suntem ceea ce purtăm. Schimbarea la haine a României), Politică și delicatese. Conotațiile culinare ale corupției și puterii, Stânga versus dreapta. Farmecul discret al dihotomiei, Țara Meșterului Manele, Găgăuzii, Disputele teologice publice din Europa medievală și Duelul și onoarea masculină la români.
În capitolul Suntem ceea ce purtăm. Schimbarea la haine a României, Oișteanu arată cum modernizarea și europenizarea României s-a produs și prin vestimentație. Din perspectiva antropologiei culturale, haina este o marcă definitorie a identității culturale. Influența hainelor asupra comportamentelor și în special a celor otomane care îmbie la nepăsare și lene nu este un subiect nou. Aceasta a fost semnalată încă din secolul XVIII de Maurice d’Hauterive, iar mai târziu de Alecu Russo, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu.
„Petrecută în prima jumătate a secolului al XIX-lea, schimbarea portului oriental cu «hainele nemțești» nu este doar o problemă de modă. Ea aduce cu sine modificarea în profunzime a mentalității și societății românești. Societatea modernă și instituțiile ei par să se nască odată cu schimbarea la haine a României.„
Oișteanu identifică și un vocabular bogat care desemnează feluri și grade diferite ale corupției. „Practicile și moravurile noi, preluate dintr-o civilizație străină, vin împreună cu termenii din respectiva limbă străină.” Astfel, „în afară de termenii slavi plocon, șpagă și mită și de germanicul șperț (probabil de la Sperrzoll= „taxă vamală”), ceilalți termeni din vocabularul românesc al corupției sunt de origine greco-fanariotă (filodormă, filotimă) și mai ales turcă (ciubuc, bacșiș, peșcheș, rușfet, hatâr, tain, temenea, ghelir, havaet etc).„
Un capitol inedit este și cel despre pânzeturi și transferul vestimentar și lingvistic al unor termeni precum canadiană, pelerină sau bermude. Aici aflăm că denumirile țesăturilor erau date în funcție de locul în care erau făcute: olandă, damasc(ă) și (h)alep, americă, tafta, anglie, satin. De exemplu, cravată provine de la accesoriul vestimentar purtat ca semn distinctiv de către mercenarii croați din regimentul de cavalerie ușoară.
În timp ce stamba, o pânză de bumbac relativ ieftină la care decorațiunile sunt realizate prin imprimare a dat expresia ”a te da în stambă”.
Un alt capitol interesant în care autorul îl provoacă pe cititor să regândească limbajul și semnele puterii într-un mod ironic este cel dedicat lexicului corupției.
”În politica românească ori mănânci, ori ești mâncat. Cu alte cuvinte, ori stai la masă, ori ești în farfurie. Nu este vorba doar că partidele mari ”le înghit” pe cele mici sau că politicienii ”se mănâncă” între ei, ”se mușcă” unii pe alții, ”ling unde au scuipat”, ”mușcă mâna care i-a hrănit”, ”înghit gălușca” sau ”o broască râioasă”, ”mâncând bătaie la alegeri”.” Cel mai trivial și sugestiv termen din această categorie, așa cum observă autorul, este ciolanul. Termenul arhaic din graiul ciobanilor, provine din slavul cilanu = membru, mădular și desemnează os de picior de animal. Andrei Oișteanul observă un lung și de expresii ce aparțin sferei alimentare, lăcomiei și voracității și care ”conțin germenele corupției”.
În capitolul despre trupul artificial ni se amintește că rinoplastiile, ”pomezi suleimanuri și dresuri de obraz”, perucile și frizurile sunt practici vechi și nu de puține ori adoptate de bătrâni boieri pentru a impresiona potențiale amoreze.
Din moravuri și năravuri nu putea lipsi și o scurtă istorie a manelelor. De la Ma(h)terhanea, fanfara sultanului de la curtea domnitorului român, la Spitalul amorului și Caragiale, maneaua este omniprezentă în societatea trivială.
Disputele teologice din Europa medievală sunt o altă temă bine documentată, analizată din perspectiva istoriei religiilor. Importanța acestora în Europa și nu numai, nu ar trebui ignorată. În urma unei dispute teologice la Kiev în 988, creștinismul de rit ortodox a devenit religia cnezatului rus.
În capitolul despre evreii din Româna, Oișteanu reia stereotipiile, antisemitismul, evreul real și evreul imaginar dintr-un studiu mult mai amplu și mai ambițios, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central-european.
Două capitole ample sunt dedicate duelurilor. Faptul că românii nu au fost mari dueliști este bine-cunoscut. Țăranii români nu se încurcau și apelau direct la pumni și bâte. Cu toate acestea, nu au lipsit și provocările la duel din motive de cele mai multe ori lipsite de substanță. Printre dueliști îi regăsim pe B.P.Hașdeu, Carol Davila și George Bibescu, iar dintre duelurile celebre în epocă se pot menționa Tristan Tzara vs Hans Arp, Dan Botta vs. Lucian Blaga și Nicolae Filipescu vs. G. Em. Lahovary.
Ultimul capitol este dedicat delictului bibliocid. De la mituri asiro-babiloniene, la Biblioteca din Alexandria la cea a lui Umberto Eco și până la regimurile totalitare, Andrei Oișteanu face un scurt istoric al arderii cărților.
”Oricând și oriunde o dogmă se substituie rațiunii, câteva trăsături esențiale par a fi obligatorii. Printre acestea: ura potentaților față de intelectuali și față de produsul lor spiritual, cărțile.”
Cunoscut este și sfârșitul Bibliotecii din Alexandria, dilema califului Omar a avut o singură soluție inevitabilă și nefastă. Istoria este plină de piromani biblioclaști. Încă din 1236 cărțile evreiești au fost arse și distruse în public sistematic. Nici folclorul infantil nu se sustrage acestei practici de ardere, dar una dintre cele mai puternice imagini nu aparține unui despot maniac. Ea este a intelectualilor obligați să ardă cărțile din bibliotecă pentru a supraviețui frigului.
În stilul deja cunoscut, Andrei Oișteanu, ne provoacă să renunţăm la locurile comune și să privim dintr-o cu totul altă perspectivă decât suntem obişnuiţi.
Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților este o carte scrisă cu umor şi o uşoară ironie, într-o manieră relaxată ce face uşor de asimilat numeroasele referinţe livreşti rezultate din documentarea minuţioasă a autorului.
