Pe Domenico Starnone l-am descoperit citind Păcăleală, iar comparațiile cu Elena Ferrante mi-au trezit curiozitatea. Noduri este unul dintre cele mai traduse romane ale sale și totodată o poveste despre legături de familie, alegeri, fidelitate, eșecuri, abandonuri și reîntoarceri.
”Dacă tu ai uitat, distinse domn, îți amintesc eu: sunt soția ta. Știu că acum, brusc, te incomodează, deși odată îți plăcea. Știu că te prefaci că nu exist și că n-am existat niciodată, pentru că nu vrei să faci impresie proastă în fața oamenilor foarte culți pe care pe care-i frecventezi.”
Așa începe romanul și totodată scrisoarea pe care Vanda i-o scrie soțului ei, Aldo. Acesta s-a îndrăgostit de o altă femeie și s-a mutat la Roma, lăsând-o pe soție singură cu cei doi copii, pradă unei disperări, confuzii și deznădejde care aproape distrug viața tuturor. Desigur, începutul amintește de povestea Olgăi din Zilele abandonului (Elena Ferrante), dar romanul lui Starnone se construiește din fragmente de viață și perspective multiple, fiecare parte împrumutând vocea unui membru al familiei, cea masculină ocupând locul central.
Noduri este un roman în care personajul principal este chiar relația dintre doi oameni, fie cea dintre soți, dintre amanți, părinți și copii, frate și soră. Relațiile interumane, modul în care ne raportăm la ceilalți, în care gestionăm propriile nevoi și dorințe, în care alegem între fericirea noastră și a celorlalți, ce pierdem și ce câștigăm, ce abandonăm și ce nu ne părăsește niciodată sunt toate prezente în fiecare pagină.
Aldo se simte captiv, sufocat și limitat într-o căsnicie și un context socio-cultural în care nu se mai recunoaște. S-a căsătorit foarte tânăr, în anii șaizeci, a făcut doi copii, predă, aparent este un tată bun, dar nu își mai găsește locul în viața din Napoli. Atunci, abandonul familiei, detașarea completă de soție și copii, oricât de brutală și lipsită de empatie ar părea este pentru el unica soluție de a-și continua viața. Pe de altă parte, Vanda și-a dedicat viața familiei, rolurilor de soție și mamă pe care cel puțin așa crede, le-a îndeplinit bine.
Unele noduri se desfac de la sine, fără ca noi să intervenim cumva, dar nodurile lui Domenico Starnone sunt cele care rămân strânse chiar și atunci când tai sforile. Sunt cele care te fac să te împiedici, cele care îți apar când le-ai uitat și care rămân cu tine oricât ai încerca să te eliberezi de ele. După câțiva ani viața și familia din Napoli îl ajung din urmă și Aldo se reîntoarce la soția și la copii lui.
Aflat cinci decenii mai târziu într-un apartament devastat aparent de hoți în Roma, Aldo răscolește trecutul odată cu rămășițele unei vieți întregi.
Este reîntoarcerea o renunțare la libertatea pe care se străduise să o câștige, un regres și un sacrificiu permanent al propriei voințe în fața dorințelor Vandei? L-a recâștigat soția? Ei bine, nu sau cel puțin nu în totalitate. Senzația pe care o lasă povestea celor doi este că fiecare a pierdut și că reconcilierea este mereu fragilă, o perpetuă renegocierea a vieții în comun le ocupă tot timpul.
”Trăim împreună de cincizeci și doi de ani – un fir lung de timp făcut ghem. Vanda este o doamnă de șaptezeci și șase de ani în mod fals energică, eu – un domn de șaptezeci și patru, în mod fals cu mintea împrăștiată. Ea îmi organizează viața dintotdeauna fără să o ascundă, eu dintotdeauna îi urmez instrucțiunile fără să protestez.”
Noduri este și o poveste despre adevăr, pentru că fiecare deține propria versiune asupra lui, iar fiecare trăiește și evoluează în funcție de realitatea lui. Firele care leagă nodurile dintre cei doi copii și părinți, fiecare în parte și toate împreună par că strânse de un motan al cărui nume, Labes, poartă conotații negative pe care doar Aldo le cunoaște. În Noduri, victimele și călăii nu se stabilesc doar în cadrul relației soț-soție, ci și între tată/mamă și fiu-fiică, poate de aici gestul final eliberator al copiilor ajunși deja adulți.
Poate că reîntoarcerile și părăsirile nu sunt niciodată totale, oricât de irevocabile ar părea gesturile, iar suferința nu este doar unilaterală.
”Dicționarul – a murmurat, privind dincolo de balustrada balconului – era deschis la litera L și cuvântul labes era subliniat cu pixul, ca și semnificațiile lui, una câte una. ”Cădere, prăvălire, prăbușire, ruinare”. O glumă de-ale tale.”