Păcăleală de Domenico Starnone este un roman scurt și dens care urmărește relații de familie, discrepanțe dintre generații, orașe, vieți. Structurată pe trei capitole și un apendice numit Jucătorul vesel, întreaga poveste este narată din perspectiva lui Daniele Mallarico, un artist ilustrator de succes aflat la finalul carierei. Ultima parte împrumută structura jurnalului la care adaugă câteva desene – imagini deformate ce amintesc de tablourile lui Francis Bacon.
Romanul este construit ca o confruntare antitetică între Daniele și nepotul Marco, în vârstă de 4 ani. Originar din Napoli, Daniele locuiește de câteva decenii singur în Milano unde și-a dedicat întreaga viață carierei sale. Acesta este chemat de fiica sa, Betta, să aibă grijă de copil câteva zile, timp în care ea și soțul său participă la o conferință.
Generații
După o călătorie anevoioasă și un început stângaci, rămași singuri, bunicul și nepotul încep să se descopere unul pe altul pe celălalt și să-și negocieze statutul, autoritatea și independența într-un joc aparent inofensiv. Daniele află, însă, destul de rapid, seriozitatea și cruzimea din jocurile copilului.
Independent pentru vârsta lui, Marco știe să facă o mulțime de lucruri cu potențial de a-i crea emoții bunicului. Mai mult, insistă să îi demonstreze că se poate descurca singur, chiar că el poate să aibă grijă de adult și nu invers, imitând de multe ori gesturile și expresiile celor mari fără a-și însuși sensul lor. Atitudinea copilului îmbină nevoia de atenție și validare din partea unui bunic absent cu cea de ostilitate și chiar rivalitate. O necesitate intuitivă a unui „animăluț feroce” de demonstra că este mai bun.
Acest context este doar un pretext pentru ilustrator să analizeze propriul traseu, cariera și să își facă un bilanț amar a ceea ce rămâne în urma unei vieți dedicate în totalitate artei lui.
Domenico Starnone amalgamează evenimentele curente, acțiunile pe care cei doi le fac, cu amintirile lui Daniele din copilărie și adolescență, cu fantomele trecutului. Protagonistul caută inspirație pentru a-l ilustra pe Henry James. Aceasta dă și o cheie de lectură a cărții, prin alergarea obsesiva a personajului pe care trebuie să îl ilustreze după fantoma alter ego și trecutul cu toate viețile posibile netrăite care îl ajung din urmă la Napoli pe Daniele.
Raportat permanent la vitalitatea, prospețimea copilului, Daniele își resimte oboseala, bătrânețea și lipsa de inspirație mai acut. Înconjurat de fantomele trecutului, de prezența spectrală a mamei, de autoritatea tatălui și ura, încă nestinsă pentru pasiunea acestuia pentru jocurile de noroc, de memoria casei, orașului în care a crescut și s-a format, Daniele însuși pare să se transforme într-o fantomă.
”Pe foaia copilului era demonstrația unei extraordinare capacități mimetice, a unei naturale armonii compoziționale, a unui creativ simț al culorii. Mă desenase pe mine, foarte recognoscibil, pe mine acum, pe mine azi. Și totuși, emanam oroare, eram într-adevăr fantoma mea.”
Vieți
Dincolo de jocuri și muncă, prin Daniele, Domenico Starnone își provoacă cititorii să chestioneze rolul muncii în viața fiecăruia, alegerile și modul în care existența ne este condusă involuntar de părea celorlalți despre noi. Fiecare înglobează o serie infinită de posibilități și euri din care alege unul, poate nu cel mai apropiat de adevărata natură, dar pe care îl urmează și în validează cu fiecare acțiune.
„Nutresc o mare afecțiune, care, în loc să scadă, crește odată cu trecerea timpului, pentru eu pe care l-am ales în mod dureros dintre multe altele, eul meu.„
Care sunt lucrurile cu adevărat importante? Ce deosebește un artist de succes de un barman? Cine oferă validare și ce ne face să fim unici? Sunt doar câteva dintre întrebările care îl bântuie pe Daniele în timp ce trăiește tot mai intens criza proprie valori, a propriului talent absent sau nu, a reușitei operei lui și a vidului existențial care începe să îl domine odată cu pierderea inspirației. Nu o dată, se simte depășit de viață, de ”meseria” de bunic, dar și se scena artistică în care parcă nu mai are loc.
Deși ar fi putut să urmeze parcursul violent impus de Napoli, să devină mecanic, vânzător, strungar la Alfa Romeo, politician, traficant, bătăuș, mafiot sau orice altceva, Daniele crede în abilitatea sa, îi crede pe ceilalți și se crede pe el talentat, ales, special.
”Dar mă jucasem până la bătrânețe ca să fac timpul să treacă. Îmi dorisem să țin la distanță oroarea care se întindea prin casă, pe străzi, pe fața pământului, infiltrându-se în tot ceea ce, în jur, părea senin, evlavios, sacru și dimpotrivă se întindea, se lăbărța, se făcea țăndări suferind”.
Relațiile de familie fragile, incipiente, imperfecte, defectuoase, gesturi, amintiri, absențe sau prezențe care rămân să bântuie mult timp după dispariția protagoniștilor coordonează viețile personajelor.
Daniele nici nu ajunge bine în Napoli că este invadat de problemele conjugale ale celor doi soți, relația dintre bunic și nepot este când afectuoasă, când încrâncenată, la limita dintre competitivitate și resentiment. Nici relația dintre tată și fiică nu este mai bună, Daniele a fost un soț și un tată destul de absent. Presupusa infidelitate a fiicei, cu certele infidelități ale soției îl fac să concluzioneze că: ”În spatele vieții morale de zi cu zi – am oftat plin de nemulțumire – , stă un spiriduș lipsit de educație pe care ne prefacem că nu-l vedem, o energie care ne însuflețește trupul, înfrângând la termene fixe orice decență, chiar și în cazul celor mai decenți.”
Napoli
Napoli este poate al treilea personaj principal al romanului – unul discret și omniprezent, catalizator pentru tânărul Daniele, fundal de scenă de familie ușor dramatică pentru bătrânul Daniele, populat cu amintiri fantomatice, familie. Pentru Daniele, Napoli este viața mizera căreia i se sustrage, violența de care fuge pentru a-și crea o altă persona. Orașul dintr-o perspectivă masculină nu este mai puțin dur și precar decât cel descris de Elena Ferrante.
”Ieșea din nou la suprafață senzația de precaritate a fiecărui lucru, pe care Napoli mi-o transmisese încă din adolescență, și care la douăzeci de ani mă făcuse să fug. Am dezgropat amalgamul de acțiuni de construire, de corupere feroce, de jafuri și furturi. Mi-am amintit cum fiecare clipă în casa aia, în cartierul ăla, fusese marcată de degetele tatălui meu pe care cărțile de joc, de nevoia lui avidă de fior care îl îndemna să joace însăși supraviețuirea noastră. Luptasem din toate puterile să mă separ de el, de toți strămoșii, de orașul corupt și să demonstrez că eram diferit. Puterea îmi venise de la o presupusă calitate excepțională pe care o aveam. Și acum copilul ăsta care cine știe ce specie de hominizi purta în vene – copilul ăsta o să crească și o să aibă mâini mari, picioare groase, o să fie meschin de gelos ca tatăl lui, politicos în mod prefăcut, în fine, tot ce putea fi mai diferit de mine – ,pe neașteptate, sub ochii mei, făcuse un desen surprinzător, și numai ca să mă imite.”
Păcăleală este poate întreaga viața cu ambițiile, alegerile și posibilitățile ei. Cu unicitatea reprodusă la infinit, reiterată în fiecare suflu creativ. ”Am simțit că în păpușica aia vie era și – și ceva care în ultimii șaptezeci de ani mi se păruse că era numai al meu, și care în schimb venea de foarte departe. Călătorise de la un segment de carne-oase-nervi-timp la un alt segment cu alcătuire înrudită, între traume necruțătoare și pasiuni intense, dispărând, reapărând”.