Volumul lui Marius Chivu, “Sfârșit de sezon” s-a adăugat pe raftul cărţilor citite din biblioteca mea, după ce lecturasem “Cele patruzeci de legi ale iubirii”. În cartea lui Elif Shafak, protagonista avea să găsească romanul unui autor, care părea că o spionează. Spunea despre acesta că oricine ar fi el ştia dinainte ce fel de persoană o să-l citească. Nu ştiu cât de mult mi-a rămas întipărit în memorie acel paragraf, dar cam acesta a fost şi sentimentul meu după ce am parcurs povestirile scriitorului român, că a știut exact cine le va citi. Mai rar o astfel de stare, în care nu doar cititorul își intuiește autorul, ci și invers.
Dedicând-o bunicilor săi, Marius Chivu ne înmânează prin intermediul editurii Polirom o mică colecţie de proze scurte în viziunea parcă a unui homo duplex (vezi Cartea de la ora cinci-D.C.Mihăilescu). Căci deși povestirile nu sunt așezate într-o ordine anume, ele par că săgetează în două direcții, în două lumi total opuse, care sălășluiesc în același om. Pe deoparte ne întâlnim cu o lume calmă şi idilică a satului, iar pe de altă parte găsim la polul opus lumea oraşului aflat în spectrul boem- hipsterist.
Lumea calmă şi idilică a satului
Într-o regie pe care mi-am imaginat-o a la Stere Gulea, căci imaginile create de autor sunt extrem de cinematografice, povestirea “În familie” (una dintre preferatele mele) şi “Întoarcerea” ne poartă într-un cadru rural, unde înaintașii şi satul copilăriei stau cu o fragilitate ineluctabilă să dispară. Aici tatăl așteaptă cu nerăbdare nunta fiului, aici bătrânii își povestesc lacunar viața și sunt plini de recunoștință când cineva pur și simplu îi vizitează, aici e locul unde nimeni nu mai vine să taie fânul, iar terenul este dat pe un bidon de bere.
În acest univers, deşi personajele ne cuceresc prin familiaritate ele nu ne aduc nici alinare, nici consolare căci ne reamintesc de pânda permanentă a inevitabilului, de ”sfârşitul unui sezon” care transformă în continuu prezentul cunoscut şi stabil, într-o explorare anxioasă a necunoscutului.
____________________________________________________________________________________________
Eram apropiat de bunica și, pe undeva, o făceam și din recunoștință. Îmi petrecusem vacanțele la țară, copilărisem în curtea ei, iar ea îmi oferise, pe lângă dragoste, toată libertatea din lume. Și chiar mai mult. Când mă pregăteam pentru admitere la Facultatea de Arhitectură a vândut una dintre vaci pentru a îmi asigura banii la desen și matematică. Îmi trimitea frecvent la cămin lădițe cu fructe, borcane cu dulceață, zacuscă, fasole verde sau carne de porc, în untură. Când m-am căsătorit, iar eu și soția mea ne-am împrumutat la bancă pentru a ne construi o casă la marginea orașului, a vândut o mică livadă și ne-a dat nouă banii. Bunica apărea de fiecare dată când părinții își arătau limitele sau indiferența.
MARIUS CHIVU, „SFÂRȘIT DE SEZON”, EDITURA POLIROM, 2022
____________________________________________________________________________________________
Lumea oraşului aflat în spectrul boem- hipsterist
Celelalte paisprezece proze ale volumului “Sfârşit de sezon” ne descriu o lume hipsterist-boemă, la care naratorul ia parte ca martor discret.
Personajele în acest al doilea univers sunt creionate cu un stil remarcabil și păşesc cu tristețe, umor, absurd sau cutremure interioare: pe o plajă din Vama Veche sau 2 Mai, merg la o petrecere într-un cartier bucureștean, se plimbă cu autobuzul sau stau la conversații într-un avion. Ele redau: subiecte precum dragostea, confruntări cu sisteme sociale defectuoase, sincope care apar în comunicare şi dezvăluie parcă în manieră a la Italo Calvino bariere psihologice care le împiedică să iasă din rutina solititudini, a neputinţei şi a plictiselii, în acceptarea sfârşitului.
Povestirea “Wyoming” prin inserțiile muzicale, mi-a adus aminte de calmul personajelor lui Murakami din “La sud de graniță, la vest de soare”. De data acesta nu știm, dacă fetița Cati de unsprezece ani îl va mai reîntâlni pe Cezar, însă posibila lor reîntâlnire pare să stea sub auspiciul discuției lor despre lucrurile incorecte care nu-s neapărat greșite. Oare sfârșitul unei conversații cu un om pe care nu ai să-l mai vezi e incorect sau greșit?
“Prin uşile larg deschise” şi “Cel mai departe” sunt două povestiri care reamintesc de regulile absurde ale sistemului medical românesc, în fața căruia rămânem supuși chiar și atunci când privim spre un om decedat ce necesită o înmormântare, iar această este întârziată de toate limitările legislative.
În “Obiecte pierdute” găsim despărțirea a doi oameni comparată cu un obiect rătăcit. Interesantă mi s-a părut aici nevoia personajului părăsit de restabilire a vocabularului și a demnității lexicale, ca și când alterarea conversației, este cea care duce la pierzania relațională și nu decizia în sine. Nevoia de-a își alege cu atenție cuvintele, pare să-i ajute pe cei doi să-și găsească un sfârșit episodic. O extensie a relației fiind salvată într-o poveste frumoasă, prin cuvinte îngrijite.
____________________________________________________________________________________________
Dacă ai face un comentariu literar relației noastre, care ar fi intriga şi care ar fi punctul culminant? Ar avea final deschis? [..]
Accept pierderea sentimentului nu și alterarea extensiei . Încerc să îndrept protocolul despărțirii noastre scriind ceva mai acătării, în timp ce-mi apăr instinctele neprihănite de purtarea ta.
MARIUS CHIVU, „SFÂRȘIT DE SEZON”, EDITURA POLIROM, 2022
____________________________________________________________________________________________
Cu o voce narativă mereu masculină, autorul alternează și construiește mici universuri care deși par atât de diferite, au în comun un erou însingurat, aflat în confruntare cu anxietatea unei absenței. Dacă M. Eliade spunea că cu toții suntem nemuritori, dar pentru asta trebuie mai întâi să murim, M. Chivu oferă o ilustrare elocventă a acestei cugetări și ne dăruiește o lecție de optimist prin care să înțelegem că și atunci când ne distanțăm de un univers trecut, acesta își află sfârșitul doar când povestea este lăsată să se piardă.
Focalizat pe transformările interioare, M. Chivu lasă prin volumul său literaturii nemuritoare, o frescă a omului contemporan cu toate îngrijorările și temerile lui spre curiozitatea generaților ce va să vină. Așa cum spunea și Alex Ciorogar, dacă peste o sută de ani cineva ar vrea să-și facă o idee despre omul de azi, acela n-ar trebui decât să deschidă volumul și s-arunce o privire peste întâmplările relatate în acest “Sfârșit de sezon”.
