Romanul “Aventurile fetei dezmățate” (sau “Rătăcirile fetei nesăbuite” cum a mai fost el tradus) este o experiență multietnică, cu o scriitură de o forță epică uluitoare, de o luciditate și savoare impresionantă. În acest roman toate cuvintele se așază atent la locul lor, astfel încât fiecare cititor să simtă că a găsit în narator un partener de conversație excepțional, cu care să-și poată duela constrângerile ideologice și ascuți gândirea prin revitalizări artistice.
În anii ’50 ai secolului trecut, ritmul antrenant ai pașilor de mambo își găsește ecourile pe străzile cartierului Miraflores din Lima. Viața pentru Ricardo Somocurcio, la cinsprezece ani, vibrează în sinuozitățile rochiilor și bluzelor, care se înșurubează în mișcările sfidătoare pe corpul celei de care se îndrăgostește pentru totdeauna (aparent un adverb posibil), Lily.
Dacă la Amos Oz toate personajele poartă centuri de siguranță și aleg în cele din urmă să se așeze cuminți pe scaunul așteptărilor sociale, la Mario Vargas Llosa iubirea se consumă ca în toate filmele latine, până ajunge ca o boală, până ce te roade pe dinăuntru ca o rugină aflată în mediu coroziv, până ce transcende tinerețea și longevitatea ei se citește asemeni tristei bătrâneți pe trup sub provocări a la “Jeux d’enfants”. Capitolele sunt caruseluri emoționate în ale căror vagoane odată urcate personajele nu se tem să experimenteze onestitatea dureroasă, iar iubirea pare să aibă o energie regenerabilă, care poate trece peste schilodiri lăuntrice, peste nebunie, stimă de sine sau furii de moment. E o iubire la care aproape orice femeie a visat măcar odată, una în care să i se ierte toate nesăbuințele și la care să se poată întoarce cu încredere, știind că va fi iubită cu aceeași intensitate ca înainte.
Ricardo Somocurcio este un peruan, care are un singur vis, acela de a locui la Paris alături de femeia iubită. Caracterul său nu este nici pe departe unul cu lamentări provinciale, ci gata oricând să plătească costul necesar al misiunii asumate. El devine translator. Învață engleză, franceză și în cele din urmă și rusă, iar serviciile lui devin căutate la conferințele UNESCO, în forumuri pentru Energia Atomică sau în cadrul ședințelor marilor corporații precum Mitsubishi. Aici Mario Vargas Llosa îşi dovedeşte iscusinţa scriitoricească creând cadrul perfect pentru a introduce un layer al discuțiilor economice și geopolitice la nivel internațional. Toate prezentate într-o congruență epistolara cu veștile despre țara natală pe care naratorul le primește de-a lungul deceniilor de la unchiul său. Ricardo se mută în cele din urmă în șarmantul revoluționar Paris al anilor ’60, ajunge în Londra hippy și iubitoare de hipodromuri a anilor ’70, în Japonia modernă în care taman apăruse controversatul Château Meguru, al arhitectului Yasuhisa Kurosak sau în Madridul talciocului din Rastro. Inserțiile culturale nu se opresc însă aici, pentru că Ricardo este un iubitor al lui Flaubert, un traducător al lui Turgheniev ce-şi plimbă iubita prin cele mai puţin cunoscute turiştilor, dar seducătoare locuri ale Parisului: Muzeul Rodin, casa lui Victor Hugo, Cimitirul Câinilor, bistrourile de lânga opera pariziană ş.a., ce-l transformă pe Ricardo, am putea spune, într-un Mr. Darcy modern.
Cristina Chira, spunea în recentul său volum că “Dragostea e o chestiune singulară între doi oameni. Ea nu poate fi reprodusă sau falsificată. Şi, mai ales nu poate fi ruptă. Dacă iubeşti o persoană, o s-o iubeşti mereu, şi dacă trec zece ani, şi dacă trec o sută. Şi dacă vă despărţiţi, şi dacă nu vă mai vorbiţi”, iar autorul peruan, doctorand în filosofie, pare să-și construiască la unison cu această axiomă cele două personaje principale.
„Fata dezmățată” își alocă de-a lungul anilor mai multe denumiri. Fie că o găsim sub numele de Lily, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux (după prima căsătorie), Ms. Richardson (după cea de-a doua căsătorie), Kuriko (în experiența sa japoneză) și multe alte nume pe care o să vă las să le descoperiți singuri, ea prezintă încercările ilicite de emancipare economică ale unei femei cu proveniență precară. Asemeni lui Ricardo și ea are un vis, pentru care este gata să sacrifice orice și este acela de a nu îndura lipsuri materiale. În aparență venală, lipsită de scrupule, cu ambiții mundane peruanca pare de neoprit pentru în a-și reclama independența financiară. Nimic nu o mulțumește, iar clasica întrebare “În ce consta adevărata fercire?”, pare să provoace citiorul și în această proză. Poate fi fericirea găsită în momentele de tandrețe dintre cei doi și-și merită prețul dureros și vulnerabil al pierderii? Poate fi ea găsită în serile pline de glamor și hainele fashion? Poate fi ea găsită în resemnarea lui Ricardo atunci când încercă să-și refacă viața alături de Marcela? Sau poate fi atinsă în scurtele momente de surpriză în care ea, o ea pe care abia o mai recunoște, apare la ușă și totul pare că se trezește dintr-o amorțeală existențială?
Înzestrată cu o frumusețe răvășitoare, mica “dezmățată” apare și dispare din viața lui Ricardo cu dispoziții pe care unii cititori mai grăbiți, le-ar putea cataloga ca fiind bipolare. Urmărită însă până la final cu privirea blândă a lui Ricardo, în toate zonele pestrițe cu gansteri, prădători sexuali, în cartierele sărace alături de cei cinsprezece frați, cu oameni de afaceri fără scrupule Lily își câștigă empatia. De fiecare dată când aventurile devin obositoare, Ricardo (alintat ironic și „băiețașul cuminte”) reușește să fie stâlpul micului său univers, punctul salvator și de echilibru. El este singurul care nu renunță la ea, care are răbdarea de o urmări cu atenție, care o găsește ghemuită în pat astupându-și gura cu palmele, toată în lacrimi, și cu atacuri de panică, singurul care-i poate observa vulnerabilitățile și care poate lăsa deoparte toate ambițiile lui personale, pentru a o ajuta.
Cu un tablou al epocii lizibil cu toate cele cinci simțuri, romanul “Aventurile fetei dezmățate”, va prinde în vâltoarea lui pe orice cititor. El va alerga curios, ca după ultimul metrou al zilei, să afle care e următoarea mișcare a protagoniștilor și de-a lungul multor ore consecutive, va uita că nu a mai lăsat cartea din mână. Sau mai bine zis poate va observa uluit, ca în cazul meu, că nu a vrut să o mai lase din mână sacrificând multe ore de somn.
Într-un cadru cu tendințe de manipulare, (nu mai știi exact când în aventurile sale, fata dezmățată furnizează adevărul sau nu), Mario Vargas Llosa spune povestea naturii umane care poate rezista pe nisipurile clandestin mișcătoare ale necunoscutului, dacă se concentrează pe elementele iubirii dăruite gratuit. În loc să-și construiască așteptări și să disece un întreg ansamblu de expectații dinăuntrul și din afara familiei, autorul peruan, ne dă o lecție despre cum omul ar putea duce o viață la fel ca cea care se petrece în el.
“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l ridica, vagabondul jegos îi pune sticla la gură și îl forțează să ia o dușcă din ceva fierbinte și tare care-i întoarce mațele pe dos. “Fais pas le con, mon vieux!” a repetat. “Și l-am văzut cum se întorcea, îndepărtându-se și clătinându-se cu sticla lui de vin oțetit, bălăngănindu-i-se-n mână. Și am știut că o să-mi rămână în cap fața lui amorfă; ochii bulbucați și congestionați și vocea lui răgușită, omenoasă.”.
Vagabondul de pe Podul Mirabeau îi salvase viața! Se simte ridicol, rușinat de această întâmplare în urma căreia se va alege doar cu o răceală strașnică. Simte nevoia să doarmă toată noaptea și „tot restul vieții”. După toată această „mascaradă ieftină”, se întoarce pe jos în rue Joseph Granier. Deschide ușa și se împiedică de o dâră de lumină, ieșind pe sub ușa dormitorului. Nu-i vine să creadă: în fața oglinzii, fata nesăbuită, fără să se întoarcă, proba rochia arăbească pe care i-o cumpărase de la Cairo. Este pentru prima oară când Ricardo își iese din fire. Era destul de dezamăgit de nebunia care era să-i curme viața, datorită unei iubiri neîmpărtășite, o obsesie sentimentală, un destin de care nu putuse să scape de când o întâlnise pe micuța chiliană, în Miraflores. Nici nu-și recunoaște vocea sugrumată de furie când urlă la ea: „Ce cauți aici?”. Ca și când totul era normal, ca și când nu se întâmplase nimic, pe un ton calm, îi răspunde: „M-am răzgândit și iată-mă” – ca și când i-ar fi dezvăluit o „bârfă de alcov”. Dintr-o săritură, a traversat camera și i-a tras o palmă serioasă. „Începi să înveți cum să te porți cu femeile, Ricardito.”. „Mare minune că nu sunt acum pe fundul Senei din vina ta, din cauza ta! Cuvintele mi se amestecau în gură, mi se împiedica limba. În ultimele douăzeci și patru de ore m-ai omorât de o mie de ori. De-a ce te joci tu cu mine, spune-mi, de-a ce? De-asta m-ai sunat, de-asta m-ai căutat când scăpasem deja de tine? Până când crezi c-o să mai suport? Am și eu o limită! Te-aș putea ucide!”. Își dă seama că doar ugicându-se ori omorând-o va putea scăpa de ea. Își dă seama de puterea pe care o are ea asupra lui, manifestată prin această dragoste obsesivă, umilită de atâtea ori, vlăguitoare, ucigătoare și totuși, mereu vie, aprinsă, fără să cedeze scenelor, refuzurilor, disparițiilor acestei femei, singura pentru care își consideră meritată viața. „Cum îți mai bate inima, tontuțule… Din cauza mea?”