Teatrul este o artă fluidă, care impulsionează la uitare, la deconectare, la dobândirea pentru câteva minute a unui “eu” depărtat de conflicte și deschis spre modelare. Este o artă care oferă pretextul ideal pentru ruminație și regăsire în personaje. În fotoliile teatrelor, spectatorul rămâne cel mai adesea sedus de replicile confesive ale personajelor, în timp ce actorul deși nu poate uita textul, trebuie să se uite pe sine pentru a interpreta un rol.
Pentru a discuta și afla mai multe despre arta teatrală, dar și despre regăsirea prin uitare, l-am invitat pe Emanuel să ne povestească mai multe despre universul dramaturgiei.
De-a lungul timpului am avut ocazia să-l vedem pe Emanuel Cifor în diverse roluri precum: Hamlet (Hamlet), Prinţul Filip (Ivona Principesa Burgundiei), Versinin (Trei surori), Iosif (Yusu’s), Instructor de fitness (Eat me), Părintele Petru (3 Milioane), Muncitor (Fabrici și Uzine), Irinel Bodiuc, Grigore Brasfalean (Verde Tăiat), iar în prezent îl putem găsi la Teatrul de Comedie unde interpretează rolul lui Sagot, în piesa Picasso vs Einstein.
Ce înseamnă pentru tine să fii actor și de unde a venit această pasiune pentru actorie?
Pasiunea pentru actorie a început oarecum spontan. În perioada liceului am decis să mă alătur unei trupe de teatru destinată amatorilor, din Bistriţa, orașul meu natal. Pe atunci îmi doream să-mi ocup timpul liber şi să-mi răspund curiozităților şi substraturilor legate de aceasta artă. Ulterior, cedând oarecum laudelor celor din jurul meu, pe care eu le consideram exagerate (jucasem în doua spectacole pe scena Palatului Culturii din Bistriţa), am început să iau în considerare o posibilă înscriere la facultate, la cursul de actorie. Opțiunea mea principală atunci era psihologia. La admiterea de la actorie, am ajuns tot din curiozitate şi din nevoia de a afla dacă aceste aprecieri ale cunoscuților, cât şi ale necunoscuților, sunt fondate pe ceva ce profesorii de la admitere pot sesiza. Bineînțeles că eu mă simțeam fantastic pe scena şi ego-ul meu se simțea periat, dar aveam în mine o anumită doză de circumspecție față de această nouă pasiune apărută atât de brusc. În final, mi-am spus că dacă intru la buget, cu alte cuvinte, daca iau note mari, înseamnă că e ceva de mine şi că ar trebui să urmez această cale, ceea ce s-a şi întâmplat.
Să fiu actor, fără a deveni prea romantic sau ezoteric în acest răspuns, mă voi limita în a spune că pentru mine înseamnă în primul rând să fac ceea ce îmi place, să îmi urmez pasiunea, să mă simt în viaţă, să fiu în mișcare, într-o mișcare continuă de redescoperire personală şi mai ales: o bucurie de a ‘mă juca’… o joacă mai serioasă, desigur.
(Scenă din piesa Hamlet, photo credit: Cristian Luchian)
Actorul trebuie să-și ofere trupul ca stâlp de închegare pentru povestea spusă pe scenă și uneori să se uite poate chiar și pe sine. Este asta un impediment major? Care sunt dificultățile în a construi un personaj?
Eu nu aș spune că e o uitare de sine. Pentru mine e de fapt o stare de atenție distributivă ridicată şi de mindfulness, care te face să fii prezent atunci şi acolo, pe scena sau în fața camerei. E o stare în care nu ești cu gândul nici în urma (la acțiuni sau intenții), dar nici în viitor (anticipând). Actorul trebuie să fie mereu conștient de sine şi să urmeze firul acțiunilor şi intențiilor hotărâte împreuna cu regizorul. El nu trebuie să se judece sau critice în acele momente, ci trebuie să-şi urmărească atent colegii, publicul, poate chiar şi mașiniștii (depinde de spectacol). Numai astfel se poate avea o oarecare idee despre ceea ce se petrece pe scenă şi cum se observă din exteriorul scenei acțiunea. După care, având toate acestea în planul secund de atenție, actorul poate modifica anumiți parametrii în funcție de cum se observă pe sine: tempoul în care joacă, intensitatea trăirilor, acuitatea gesturilor, claritatea textului, mișcarea scenică şi tot aşa. Toate aceste judecați se fac uneori cu viteza gândului, alteori se fac retrospectiv unei scene… când poate ai un moment “mai liber”, sau când eşti în culise.
Cred că actorul face abstracție în mod voluntar de sinele său, lasă deoparte anumite convingeri şi/sau credințe care poate în mod normal l-ar împiedica în procesul de creație. Nu se gândește la: „ce zice lumea dacă mă vede făcând asta, costumat așa” sau “joc un ateu când eu de fapt sunt un credincios”. Există o îmbrățișare și asumare deplină a rolului. Consider că latura cea mai dificilă în crearea unui personaj, este abordarea procesului într-un mod cât mai autentic, iar asta presupune să fac o sondare înăuntrul ființei mele, pentru a găsi mici sau mari corespondențe între mine și personajul primit sau ales. Pentru a înțelege motivațiile și intențiile acțiunilor personajului este necesar să mă îndepărtez de abordările clișeice, pentru că acestea sunt cele mai întâlnite și mai la îndemână. Doar că, de multe ori, regizorul e cel care îți spune ce poți și ce nu poți face, cât de mult sau de puțin să pui accentul pe anumite aspecte. Cu alte cuvinte, un regizor te poate încuraja în explorarea ta și astfel să îți ofere șansa să contribui cu ceva autentic sau îți impune el o anumită perspectivă și nu doar atât, poate chiar și gestica sau un anumit fel de energie, intenții, priviri până la aproape totul și atunci tu trebuie să te conformezi iar asta nu se traduce neapărat într-un proces mai puțin complex.
Care sunt cele mai frumoase momente trăite din viața de artist?
Momentele cele mai frumoase cred că sunt acelea când simți că totul merge perfect sau poate când simți că ceva nou/diferit s-a întâmplat în jocul din momentul acela. Ești în scenă și există un sentiment al unei armonii totale, între tine și colegi, un fel de liniște împlinită printr-o conectare intensă atât în interior cât și în exterior, în aceeași măsură.
(Scenă din Ivona, Prinicipesa Burgundiei)
Știu că ai lucrat la proiectul “Verde tăiat” un spectacol inspirat din fapte reale care a ilustrat efectele corupției în viața noastră de zi cu zi. Crezi că teatrul poate fi un instrument de educare, dar de terapie?
Este o întrebare dificilă, mai exact, dificilă din perspectiva cuantificării efectului teatrului cu sens educativ asupra oamenilor. Pentru mine, un lucru e clar, cel puțin la un prim nivel (care nu înseamnă deloc puțin), teatrul educă, dacă a te educa înseamnă în primul rând a nu fi ignorant la anumite informații. În cazul acesta cu siguranță poate fi un instrument de educare destinat atât copiilor, tinerilor cât și a adulților.
Cât despre practicile terapiei prin teatru, asta e deja demonstrat ca fiind posibil. Au demonstrat-o atât practicieni ai teatrului, vezi regizorul Augusto Boal, cât si psihiatrii și aici aș da ca exemplu abordarea psihodramei, concepută de Jacob Moreno.
Există vreun rol pe care l-ai interpretat și care a rămas mai aproape de tine ?
Da, ar fi Hamlet (2010), Prințul Filip din “Ivona, Principesa Burgundiei” (2010) și Iosif – după personajul biblic (2016). Toate 3 sunt personaje puternice, complexe și cu o lume interioară bogată.
Având experiența scenei din Londra, într-o lume ideală cum ar trebui să arate teatrul din România?
Dincolo de o finanțare mai bună din partea statului, dincolo de oameni care să-și merite cu adevărat poziția de directori de teatre (și nu plasați acolo pe apartenențe politice), dincolo de actori care să nu fie plictisiți şi blazaţi având deja asigurat un loc de muncă la un teatru de stat, dincolo de regizori care sunt abuzatori şi manipulatori, aş vedea necesar un sindicat al actorilor, care sa ne reprezinte atât pe scenă cât şi pe platoul de filmare.
Te văd adesea în reclame TV și încă mă uimește cum în câteva secunde reușești să transmiți o poveste. Care este pentru tine diferența dintre un rol filmat și unul jucat pe scenă?
Haha! Mulțumesc pentru apreciere! Aici, pe ecran ca și în teatru, este o echipă întreagă în spatele acelei povești. Totul e concentrat pe imagine și mesaj. Ca actor, în reclame, seriale sau filme, mă concentrez să transmit ceea ce regizorul dorește să vadă/simtă, ca privitor; el este ghidul meu și totul este mult mai tehnic. Indicațiile sunt de genul: „stai aici, capul mai sus, mâna jos, privirea așa” și totul se desfășoară într-un tempo mai alert, fiindcă, după cum știm: “time is money”. Pentru mine, procesul pentru scenă e unul mai organic, îmi vine mai natural, pe când cel pentru ecran este mai tehnic, mai artificial. Simt că se pierde din intimitate și din procesul personal de care am parte la teatru. Până în momentul de față însă nu am avut roluri de anvergură, ca sa zic așa, pentru film… poate când vor apărea, sper, pe viitor, poate impresia mea se va schimba.
Ce rol ți-ar plăcea să joci, dar încă n-ai avut ocazia?
Sunt fan Shakespeare, asa că voi răspunde cu: Richard al 2-lea, Richard al 3-lea, Hamlet (din nou), Shylock și Macbeth. În rest, eu mă bucur de orice rol, mai ales dacă mi se dă mână liberă cum s-ar zice… mă rog, aproape liberă.
Te gândești să predai ?
Am ținut workshopuri de actorie în trecut, atât la Berlin cât și la Bistrița. Îmi place să arăt celor interesați cum văd și percep eu actoria. Așa că da, mi-ar plăcea în viitor să predau din nou în particular, dar poate și în contexte instituționale, de ce nu.
Unde te poate vedea publicul pe tine și pe colegii tăi în perioada următoare?
La Teatrul de Comedie, la Sala Noua, pe strada Sfânta Vineri în „Picasso vs. Einstein” și pe viitor, începând cu data de 11 iunie, la Teatrul Dramaturgilor Români, în spectacolul „Urmuz va fi numele său”.
(Scenă din din Yusuf’s)