Uite că e aproape weekend și chiar îmi era dor să vorbesc puțin cu tine. Să știi că de ceva vreme au început să-mi apară din ce în ce mai clar acele tehnici de manipulare ori jocurile psihologice pe care le practicăm conștient și inconștient în conversațiile cu ceilalți și asta o văd atât în online ori interacțiunile pe care le ador, cele face2face. Nu știu dacă ai pățit să discuți cu cineva, să stai atent pe ce spune, pe cum spune apoi să te uiți la tine din exterior și efectiv să observi cum reacționezi la ceea ce primești de la celălalt. E un mare, mare moment de aha…
Dacă ți-am prins atenția cu ce am înșiruit aici, ce urmează să-ți spun, să ai mare grijă, pentru că e posibil să-ți placă.
Uite cum văd eu poveste asta pe scurt; în general noi oamenii ca să ne atingem obiectivele și zic asta indiferent de scop, când eram mai mici, undeva prin copilarie eram tare dependenți de atenție, de afecțiune și dragoste. Atunci când nu aveam parte de aceste bunătăți, (fiind doi la părinți, eu și fratele meu din start împărțeam momentele de atenție și afecțiune). Inconștient ajungeam să-mi fac strategii pentru a câștiga ce doresc.
Cum facem asta, dacă mă uit bine în prezent și compar cu ce spun alții mai învățați decât mine, e că aveam mereu o strategie negativă, făceam cumva să știu că părinții mei sunt atenți, supărați ori îngrijorați. Asta e tehnica standard de atragere a atenției și devine mai sexy și mai complexă în timp ce oamenii îmbătrânesc, cu cât ești mai în vârstă cu atât se presupune că folosești strategii mai eficiente. Ei bine, aceste minunate strategii sunt jocuri psihologice.
Am o lucrare tare faină în lucru pe creierul reptilian și pe ce etichete pune el și mai ales de ce. În rândurile de aici las doar ce e potrivit contextual și o să-ți spun că el, reptilianul, pune by default, în mai puțin de 1 secundă 4 etichete (agresor, partener sexual, prieten și indiferent) etichetele astea sunt transmise instant către sistemul limbic, creierul emoțional și fac apel la celebra propoziție (oamenii nu vor ține minte ce ai spus, dar vor ține minte cum i-ai făcut să se simtă). Mai departe sistemul limbic o să te facă să simți respectiva empție care corespunde unei etichete deja venite de la reptilian, ce face mai apoi emoționalul e să-ți paseze mingea (emoția) la neocortex, (necortexul este centrul rațiunii) ce face el cu emoția ta?
Stai să vezi: Pai o să-ți livreze din sertarele cu amintiri raționale deja existente o goangă (eu mă simt așa pentru că… foaie verde) șansele să ai dreptate sunt destul de… sunt acolo undeva. Ce vreau să subliniez e să ai grijă ce emoții alegi să stârnești în cei din fața ta, da alegi, ai citit bine.
Revenind la etichete și fiind cam mulți oameni pe lume aș vrea să te gândești care dintre etichete e cea mai des folosită de către reptilian?
Nu, nu e asta! Suntem undeva la 8 miliarde de oameni, prieteni nu ai așa mulți, agresori mai deloc (că deh, lumea e mai educată), parteneri sexuali nu mai zic (aici am fost rău), astfel cea mai des folosită etichetă e cea de indiferent. Măi indiferentule!
Eticheta de indiferent nu e folositoare la nimic, nu atragi atenția, nu stârnești emoție care să-ți influențeze comportamentul asupra celorlalți. Ia gândește-te câte fețe din trafic a șoferilor ce conduc drăguț și regulamentar îți amintești?
Dar câte fețe sau mașini ale celor ce ți-au arătat semne drăguțe, ori ți-au tăiat calea…(aha, click, mi-ai tăiat calea = agresor, te-ai uitat urât la mine = agresor și firul clasic
Reptilianul spune ( agresor ) = Sistemul Limbic ( nervi, frustrare ) = Neocortex ( cum să conduci așa … mai are și nasul ăla….)
E un nene pe nume Eric Berne de la care am mai preluat cateva lucruri tare faine și am sa-ți las si cartea lui, Games People Play dacă vrei să explorezi mai multe.
Ce zice omul ăsta și mie îmi place tare mult, e că un joc este „la suprafață rațional” și dă mai multe exemple care mă duc cu gândul la o conexiune cu triunghiul dramatic lui Karpman, dar până la triunghiuri hai să vedem cum e cu jocurile astea de le jucâm cu atât patos.
Eric Berne zice așa: „Pe parcursul vieții toții avem trei stări diferite ale ego-ului.”
Prin psihologie se spune că ego-ul este definit ca fiind aceea capacitate de a păstra integritatea fizică, funcţionalitatea şi autonomia fiecărui individ. Se mai spune că prezenţa sa este una esenţială supravieţuirii pentru că în ego avem teama de viitor şi mai ales percepția asupra morţii. Marea problemă în toată treaba asta este că oamenii confundă ego-ul cu propria persoană. Dacă ne uităm mai atent, ego-ul pare să nu fie decât un pachet de obiceiuri sau programe de gândire, adânc înrădăcinate. Programele astea devin mai stabile și mai reale prin repetare şi prin aprobarea celor din jur (vorba aia, repetiția e mama învățăturii). Astfel practic jucăm niște roluri pe care le învaţăm tare bine în copilărie. Ce mai e interesant de subliniat legat de minunăția asta, e faptul că nu natura ego-ului este cea mai importantă ci identificarea lui cu „mine însumi. Se spune că ego-ul este îngâmfat din naştere, ceapa lui.
Pâi bun, avem programe, comportamente, obiceiuri, dar care e faza cu cele 3 egouri?
Tot Eric B spune că există anumite modele comportamentale recurente pe care s-ar putea să le fi observat la mai cei din toți în jurul nostru. El a stat și a analizat cu atenție mii de pacienți și a ajuns la concluzia că majoritatea oamenilor interacționează prin una dintre cele trei stări ale ego-ului: COPIL, ADULT și PĂRINTE.
Hai că prinde sens. În carte el mai spune că oamenii adoră să se joace cu rolurile ori stările ego-ului, jocurile pe care le joacă oamenii nu sunt decât interacțiuni ușor de observat (dacă ești atent) între stările ego-ului.
Îți imaginezi să discuți cu un adult și el să joace rolul de copil?
Stai să vezi cum se face asta. Ca să detectezi mai ușor diferitele tipuri de jocuri pe care oamenii le joacă ai nevoie de câteva exemple și le scot acuș din joben. Sper că așa se scrie.( joben, juoben) în fine.
Cam de fiecare dată când interacționăm cu cineva, acționăm dintr-una dintre cele trei stări ale ego-ului. De exemplu, atunci când cel din fața mea acționează din starea lui de COPIL, reacția mea naturală ar putea fi să acționez din starea de PĂRINTE.
Alt exemplu tare fain de interacțiune are loc atunci când ambii comunică dintr-o stare de ADULT. Uneori, să te prinzi de stărea ego-ului unei persoane poate fi super simplu , cum ar fi atunci când îți cicălești partenerul să ducă gunoiul sau să spele vasele (Părinte-Copil), sau când îți faci planuri (Adult- Adult). În ambele cazuri, scopul și starea ego-ului sunt destul de clare. Dar, în unele cazuri, ar putea părea că oamenii acționează dintr-o stare a ego-ului, tu să pui o etichetă și de fapt să fie dintr-o stare diferită. Aici poți să te prinzi de joc atunci când scopul vezi că e diferit. Când starea ego-ului nu este detectabilă, înseamnă că oamenii joacă jocuri. Ce jocuri?
Uneori, oamenii joacă jocuri care durează toată viața.
Când aud cuvântul „joc”, aproape întotdeauna mă gândesc la ceva trecător sau scurt, cum ar fi un meci de fifa sau o partidă de….șah, da șah, tot partidă e. Știi care e faza periculoasă aici? Că unele jocuri cu ego-ul pot dura perioade super lungi de timp și pot fi și extrem de serioase și de negative.
Hai să luam în exemplu faptul că un om este alcoolic.
Dacă te uiți atent, comportamentul lui este un joc complicat, cu o droaie de motive ascunse și obiective super specifice. (beau pentru că am fost părăsit, beau pentru că viața e grea, etc) Când o persoană alcoolică ne cere ajutorul, de cele mai multe ori, pare că se comportă ca un Adult rațional. Dar, de fapt, persoana în cauză ne cam provoacă să încercăm să o oprim să mai bea. Tipul ăsta de reacție e specific stării Eului de copil. Și uneori, când oamenii încearcă să discute cu un alcoolic, se pare că ei vorbesc din starea Eului Adult, când de fapt vorbesc din starea Eului Părinte (nu mai bea mă!).
Oamenii care joacă jocul de alcoolic reușesc să obțină ceea ce își doresc de cele mai multe ori – furia și reacțiile altor oameni. Aceste reacții le permit să-și alimenteze ura de sine și autocompătimirea, oferindu-le o scuză bună pentru a bea mai mult.
Cuplurile joacă jocuri unul cu celălalt mai mereu.
Căsătoriile sunt în top pentru distrugerea chiar și a celor mai iubitoare și solide relații, mai ales odată ce partenerii trec de faza lunii de miere. Se pare că un cuplu trebuie să facă mai multe compromisuri decât majoritatea oamenilor pentru ca relația lor să supraviețuiască. (asta o știu din teorie, nu am fost însurat cu acte și nici în lună de miere, chiar aș manca niște miere) În același timp, un cuplu pare fie nevoit să găsească și modalități de a-și fenta nevoia înnăscută de conflict. Și de aici nu mai este o surpriză că majoritatea dintre noi vor începe să joace jocuri și ce jocuri. Un joc comun pe care îl joacă cuplurile se numește; Sala de judecată. (google it)
Un alt joc pe care viața ni-l oferă pe tavă și pe care personal l-am jucat în ședințele de coaching ori de în alte ipostaze este setea de a ajuta (mare atenție aici, din ce nu ai, nu ai cum să dăruiești)
Faza e că domeniul ăsta al terapiei deschide ușa pentru numeroase jocuri psihologice. De exemplu psihoterapeutul părinte oferă soluții copilului iresponsabil și obraznic iar copilul ascultă și vine cu mare poftă să fie ghidat cum să facă și ce să facă.
Acuș că știi așa multe despre jocurile psihologice, probabil ai să spui că o doză babană de psihoterapie este cea mai tare soluție. Eu spun că nu prea, din păcate, psihoterapia este un domeniu care uneori poate activa aceste jocuri. (asta în cazul în care dai de un om slab pregătit ori pur și simplu ai ghinion)
Nu știu cât am reușit sa te fac să conștientizezi din ce am rezumat și structurat în rândurile ce le-ai alergat până aici, însă vreau să știi că eliminand jocurile psihologice, ajungi să te bucuri de relații mai calitative și mai sanatoase cam din toate punctele de vedere, da, din toate.
Eric Berne; „Jocul ne poate face viața mizerabilă. Deci, de ce oamenii încă mai joacă aceste jocuri?”
Oamenii nu joacă întotdeauna jocuri în mod conștient. Jocurile psihologice se pot dezvolta pe perioade lungi de timp; unele încep înainte de nașterea noastră și prin copilărie, suntem învățați cum să le jucăm cât mai bine de către cei ce ne cresc. În funcție de cultură, de mediu și de familia noastră, învățăm o droaie de jocuri care vor explica mai târziu comportamentele ciudate și neproductive pe care le avem ca adulți.
Jocurile au un rol super important în societate: permit interacțiunea umană fără intimitate. (limbaj de lemn) Poate fi incomod și al naibii de greu pentru mulți să-și dezvăluie adevăratul sine dar, purtând măști, ajung să se ascundă în spatele unui rol potrivit contextual și să evite să părăsească zona aia călduță de confort. Pare că jocurile ori măștile permit oamenilor să fie activi social, fără să fie vulnerabili. Până la urmă intimitatea și vulnerabilitatea nu sunt neapărat necesare pentru a obține o conexiune umană profundă și autentică. Acuș revin la ideea centrală, oricât de dificil ar fi, pentru a avea relații sănătoase și profunde cu oamenii potriviți și în contextul corect, trebuie să evităm la maxim să jucăm jocuri psihologice, nu zic că e potrivit să faci asta cu lumea din metrou, ok?
Cum evităm?
În primul rând, trebuie să învățăm și să conștientizăm cât de mult posibil despre rolurile pe care le joacă oamenii și despre jocurile corespunzătoare. Lucrul ăsta se poate face dacă devenim mai conștienți de propria noastră stare de ego și dacă punem puțin mai multă atenție celor din jurul nostru.(Îmi apare în minte cartea lui Eckhart Tolle – puterea prezentului, e super potrivită pentru ancorarea cu cei din jur, fără sa-ți mai lași mintea să zboare fleaura)
Să renunțăm la măști sună puțin filosofic(ți-am mai spus și în alt articol, eu sunt IT-ist și mi-am dat câteva blue screen-uri deschizând și explorând aria asta), știu că ai făcut acel click citind rândurile de aici. Să știi că uneori a fi vulnerabil este al naibii de fain, iar părăsirea zonei noastre de confort poate fi de super ajutor, curiozitatea continua și energia dozată în a explora și a experimenta, îți garantez că o sa te ajute să simți cu tot corpul fiecare cuvânt și fiecare pas pe care-l faci.
Pentru mine, descoperind asta a fost fabulos, până la urmă cam toți jucăm rolurile respective la un nivel mai înalt, dacă ți-am stârnit curiozitatea, google it pentru mai multe.
Am investit 2 sticle de vin in lucrarea asta, ce zici, a meritat?
Multumesc,
Eu sunt Ionut.