Recenzie: Iubirea vieții mele – Rosie Walsh

Iubirea vieții mele – roman scris de Rosie Walsh și apărut la Editura Nemira – este o carte despre secrete bine păstrate, pierdere, suferință, dragoste, devotament, iertare și speranța unui nou început. “Combinând ritmul alert al unui thriler psihologic  cu duioșia și amărăciunea unei povești de dragoste care se destramă”, acest nou roman ne reamintește că memoriile  fac parte din noi și a fi în prezent cu ele ascunse, presupune a fi incomplet în toate relațiile pe care le înfăptuim.

Cu o tehnică a la Virginia Wolf sau a la Josie Silver în romanul “O zi de Crăciun”, ficțiunea este prezentată cu două voci narative homodiegetice ce aparțin lui Leo și Emma.  Povestea  începe atunci când Leo trebuie să scrie necrologul soției sale și descoperă lucruri pe care nu le cunoaște despre aceasta, după mulți ani de căsnicie.

Când spunem necrolog, posibil să privim natura scriiturii prin asociere cu moartea, însă frumusețea romanului este dată și de această devoalare, care asemenea unei meduze are mai multe tentacule și toate sunt legate de momentele pline de vitalitatea cu care ne-am trăit viața. Necrologul fiind de altfel o scriitură pe care ar trebui să o asociem cu viața și nu cu moartea.

Scrisul nu m-a ajutat doar să-mi mențin cât de cât  starea psihică ci mi-a reamintit că nu e nicio șansă ca Emma să fie uitată vreodată sau ignorată în vreun fel.

Înlănțuirea evenimentelor își capătă intriga bine-cunoscută a romanelor de dragoste, iar personajele prind contur în verosimilitatea barierelor aparent simple pe care nu reușesc să le depășească timp de douăzeci de ani. Ce ascunde Emma? Ce o determină să facă astfel de alegeri? De ce nu reușește Leo să o confrunte și se comportă asemeni unui detectiv meticulos ascuns în spatele meseriei lui de scriitor? Despre ce iubire a vieții poate fi vorba într-un cuplu în care încă de la primele pagini aflăm că există iubire reciprocă? Nu în cele din urmă, oare ce anume dă titlul acesta cheesy romanului?

Rezistă, micuță lipitoare!, câteva minute mai târziu, zâmbesc. Să jonglezi cu două vieți separate presupune un efort herculean pentru oricine, mai ales când tocmai ai încheiat niște luni de tratament pentru cancer.

Debutat ca o narațiune în jurul bătăliei cu cancerul, acest prim episod se dovedește însă a fi un caz izolat, peste care Emma trece cu bine. De altfel scriitura lui Rosie Walsh este una care se joacă cu mintea cititorului conducând-o cu încredere pe anumite drumuri, urmând ca totul să se năruie și nimic din ce am fi intuit că va urma să se întâmple, să se petreacă cu adevărat.

Emma este un biolog marin recunoscut, este cea care îl cere în căsătorie pe Leo și o mamă protectoare pentru fiica sa Ruby. Dar aproape tot ce le-a spus celor doi despre ea, este o minciună. Până și numele pe care soțul său îl cunoaște se dovedește a nu fi adevărat.  Schimbându-și numele, ea dorește să lase în urmă un trecut, chiar și cu riscul de a nu avea o căsnicie validă în fața legii.  De-a lungul anilor Emma încearcă în mai multe momente să mărturisească adevărul, însă modul în care soțul său reacționează față de părinții lui, atunci când află că a fost adoptat, o determină să amâne acest moment.  Cătălina Dumitrescu, vorbește în volumul În interior. Momente de întâlnire cu tine însuți  despre repetarea aceleași greșeli atunci când nu alegem să spunem adevărul de la bun început. Fapt care se întâmplă și în cazul Emmei, ce amână prin repetiție și nu reușește să găsească o formă de exprimare și de eliberare psihologică decât atunci când ceilalți deja cunosc aproape toate detaliile și este confruntată cu dovezi.  Interesantă este și perspectiva suferinței a celui care ascunde adavărul, a Emmei, care deși își dorește să se elibereze de trecut crede că cei din jur  nu doresc să cunoască această latura a ei.

Uneori nici nu mai știu cine sunt, unde e granița dintre realitate și dorință.

Lucrurile mărunte, pierderile pe care cei doi le au în trecutul lor deși nu știu asta unul despre celălalt , grija față de sentimentele partenerului, priviri retrospective sau momente de reflecție, mutarea ocheanului dinspre celălalt spre sine sunt elementele care țin în dinamică permanentă relația dintre Leo si Emma. Tot ce este afară, semnificativ sau nu, se mută în interiorul personajelor, în dezordine, până ce autenticul va păși în spațiul domestic și își va cere dreptul firesc și natural de a fi rostit.

Iubirea vieții mele este un roman care ne face să ne îndrăgostim de fiecare personaj, chiar și atunci când protagoniștii reușesc să faulteze orice așteptare morală pe care cititorul ar putea să o aibă. Este un roman care dovedește că iubirea este mai mult în strânsă legătura cu alegerea fiecărui om de a percepe lucrurile și capacitatea de a trece peste anumite situații dificile cu blândețea iertării și prea puțin despre vulnerabilitățile celuilalt.

În final mie mi-a rămas năucirea de a găsi un răspuns pentru curajul Emmei de a merge mai departe chiar și atunci când nu mai sunt opțiuni și gândul așa cum spunea și  E.Fromm că “iubirea este posibilă doar dacă două persoane comunică din centrul existenței lor”

_____________________________________________________________________________________________________________________________

Citate preferate

♦Vă invit să vă gândiți la o întâmplare din trecutul vostru pe care ați vrea cu orice preț să o ștergeți din viața voastră. Cu siguranță există măcar una oricât de tineri ați fi. Și, dacă vă pricepeți să o ascundeți, veți rămâne blocați acolo, pe țărmul propriei povești: camuflați de nisip, greu de remarcat, vizibili doar pentru cei care știu să caute.

♦Rareori mi se mai întâmplă să plâng când mă trezesc, dar astăzi se întâmplă înainte să am timp să pun toate scuturile în funcțiune. Plâng în liniște, cu mâinile lipite pe ochi. Nu e aici, nici nu va mai fi vreodată. Iar durerea asta profundă, greutatea care mă imobilizează sunt mai mult decât pot îndura azi.

♦Când a venit ziua absolvirii mele, bunica era bolnavă, așa că am mers singură. Dar tot mi-am aruncat privirea prin mulțime, când am coborât de pe scena cu diploma în mână, asemenea unui călător singuratic în sala de sosiri a unui aeroport: e speranța aia absurdă la care nu renunțăm, ca oameni, că nu suntem singuri, chiar și când totul ne arată că suntem

♦Ce simțim în momentul morții. Cât de multe lucruri știm, dacă există vreo senzație că te desprinzi de lucrurile cunoscute. Nu cred în ideea de tunel sau luminiță, dar cred că există un moment în care simți că s-a sfârșit, când încetezi să mai încerci.