“Apă proaspătă pentru flori” este un volum captivant prin profunzimea cu care analizează teme existențiale și timpul necesar pentru vindecarea rănilor. Într-o manieră pe alocuri amuzantă, Valerie Perrin ne prezintă viața cu toate defectele ei și asemeni lui Rosie Walsh (în volumul Iubirea vieții mele) nu se sfiește să vină cu o nouă perspectivă asupra pierderii. Descrisă în tonuri calde, moartea cuiva drag este văzută ca un act de transfigurare săvârșit asupra celor rămași în urmă.
Violette Toussaint, protagonista cărții noastre, este administratorul și florăreasa unui cimitir dintr-un mic oraș din Franța. Sub mantra “O singură ființă ne lipsește și tot universul nostru rămâne gol”, personajul capătă o psihologie aparte configurată de rutinele singurătății. Ea ascultă confesiunile vizitatorilor și ține un jurnal în care notează ca-ntr-un registru după dată; cine a fost înmormântat, pe ce alee, câți participanți au fost și care au fost discursurile rostite de cei apropiați. Viața sa pare animată doar de acest ritm al confidențelor vizitelor primite, ce treptat ajung borne ale existenței sale ținută la limita funcționalității.
Violette, la cei 50 de ani ai săi se străduiește să celebreze viața. Ea poartă haine colorate pe sub paltonul negru și nu o găsim niciodată plângând, ea crede neîncetat în fericire în ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate. Orfană, ea pornește în viață cu trauma înjosirii și a sentimentului de a fi greșit cu ceva ca persoană. De-a lungul vieții și-a dorit o familie pentru care a făcut sacrificii mult prea mari, muncind uneori și pentru un soț absent. Când el se decide să o părăsească, iar moarte fiicei sale în vârsta de doar 12 ani devine insuportabilă, Violette își găsește alinare în momentele de agonie printre morminte, în mica ei căsuță unde citește, ascultă muzică, grădinărește.
Viața nu este decât o lungă pierdere a tot ce iubești.
Volumul “Apă proaspătă pentru flori” pornește, asemeni romanelor Fionei Davis, pe două fire narative ce mai apoi se înnoadă spre finalul romanului. Primul fir începe în 1985, când Violette era o barmaniță de nici 18 ani ce se îndrăgostește incontrolabil de cel care avea să-i devină soț. Al doilea fir se află în prezentul ficțional al anului 2017 și prezintă viața Violettei în care întrebări precum: Cât de igienic este să împrăștii cenușa cuiva oriunde dorești? Câți dintre francezi își vor organiza singuri înmormântarea în anul 2040? Cât de dureros este să participi la exhumarea cuiva din familie? Cum te poți împăca cu pierderea cuiva a cărui dispariție nu ți-o poți explica?, se cern prin sita timpului și a privirii sale mereu compătimitoare.
Există ceva mai puternic decât moartea: amintirea celor absenți în memoria celor vii.
Universul iubirilor este și după moarte la fel ca în timpul vieții uneori comico-ironic. Soțiile vizitează mormântul soților în timpul programului de funcționare al cimitirului, iar amantele vin până și aici pe ascuns, pentru a-și înghiți lacrimile departe de oricine ar putea fi deranjat de prezența lor (cu prețul de a rămâne uneori încuiate din greșeală lângă mormânt). Cimitirul, între copertele lui Valerie Perrin, poate fi privit și ca un spațiu al împlinirii dorințelor, ca un ultim cadru în care romantismul mai poate fi rostit, chiar și după cel de-al doisprezecelea ceas, chiar și după ce inima a încetat să mai facă orice zgomot.
Mai multe povești de dragoste se conturează în ramă pe cel de-al doilea fir narativ, iar cea a lui Irene Fayolle și Gabriel Prudent, nu poate trece neobservată. Puzzelul poveștii lor de dragoste începe să se completeaze când fiul lui Irene, trebuie să îndeplinească ultima dorință a mamei, aceea de a-i pune urna pe mormântul unui necunoscut.
Cuvintele nespuse de ei, fac morții așa de grei în sicriele lor.
Durerea lui Violette este mai degrabă o poveste despre o desprindere imposibilă, căreia crezi că îi vei găsi într-un mod mistic rezolvare, dacă te prefaci o vreme că nu există. Protagonista noastră rămâne funcțională, plină de viață și caldă, dar într-un spațiu macabru. Deși ea nu se plânge, alegerea de a locui în cimitir devine vârful vizibil al un aisberg, care n-a mai putut fi ascuns în oceanul unui amalgam de stări negative. Ce anume o ține totuși pe Violette acolo, de unde izvorăște sursa ei de bunătate, dacă va reuși vreodată să locuiască în altă parte și să lase în urmă un trecut dureros vă rămâne să descoperiți.
O amintire nu moare niciodată, doar adoarme.
Cărțile cu astfel de subiecte, despre moarte sunt adesea puse deoparte, amânate sau rămân necitite, deși ele aduc cel mai mare elogiu vieții. Asemeni lui E.E. Schmitt în “Jurnalul unei iubiri pierdute” şi Valerie Perrin prin romanul său “Apă proaspătă pentru flori” ne aduce un nou loc de întâlnire cu “De ce-ul?” vieții, unul la care personajele răspund printre rânduri că suntem aici să căutăm. Să căutăm ceva sau pe cineva. Să căutam acea iubire mai puternică decât moartea.
Citate:
Credeam că moartea este absență, când de fapt este o prezență secretă.
Nu mai ești acolo unde erai, dar ești acolo unde sunt și eu.
Trebuie să se lase bezna nopții ca prima stea să apară.
Aici se odihnește cea mai frumoasă floare din grădina mea.
Destinul și-a urmat propriul drum, dar nu ne-a despărțit niciodată inimile.
Nu știu dacă ești în mine sau dacă eu sunt în tine ori dacă îmi aparții. Dar cred că suntem amândoi în interiorul unei alte ființe pe care am creat-o, numită noi.
Aud vocea ta între toate zgomotele lumii.