“Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să o știm și noi.” (I.L.C)
Trădarea, în viziune creștină, pare să fie atât de veche pe cât este și omul. Adam și Eva sunt cei dintâi oameni și totodată și primii care trădează, înfruptând-se din pomul cunoașterii. Cain și Abel, copii lor, continuă șirul trădărilor prin fratricid, iar generație după generație omenirea pare să-i urmeze în același păcat până azi, când acest gest încă ne mai ia prin surprindere și doare la fel de mult, căci o lumea întreagă simți că se schimbă în tine, la fel cum Gradina Eden s-a schimbat cu Pământul.
Dante, în Divina Comedie, plasează trădătorii în cercul cel mai apropiat lui Lucifer, al nouălea, undeva la capătul lumii htoniene. Pedeapsa păcătoșilor fiind claustrarea într-un lac de gheață până ce ajung să-și roadă țestele unii altora. În funcție de tipul de trădare sufletele pot fi mai aproape de suprafață sau înfipte pe fundul lacului. Aici în adâncimi, îl găsim și pe Iuda. În viziunea autorului italian, trădătorul cel mai mare este acela al omului făcător de bine.
“În toate limbile pe care le cunosc, și chiar și în cele pe care nu le cunosc, numele Iuda a devenit sinonim cu trădător.”
Spre deosebire de Dante, Amos Oz, vine cu perspectiva trădării din prea multă iubire. Iar volumul intitulat “Iuda” repune în discuție figura trădătorului biblic, într-o lumină îndrăzneață și în contexte ușor diferite de etică, politică și istorie. Cum ar fi fost relația dintre evrei şi creștini, dacă evreii l-ar fi acceptat pe Isus? se întreabă autorul şi oare denumirea acesta de mare trădător: “de la ce premise pornește?” și “Cine a fost Iuda dincolo de eticheta universală?”
Decorul romanului
La începutul anilor ’60 când Israelul încă se așeza după războiul Arabo-Israelian încheiat în 1949, tânărul Shmuel Asch, este părăsit de soția lui pentru un fost iubit. În urma acestei povești de dragoste eșuate, Shmuel se hotărăște să renunțe la studiile universitare și la “Cercul de renaștere socialistă” care îl făceau nefericit şi se izolează în casa unui bătrân intelectual infirm căruia alege să-i țină companie în conversații, pentru a-şi câștiga traiul.
Casa în care locuiește bătrânului Wald se dezvăluie treptat de secrete, pe măsură ce cititorul avansează în lectura romanului. Fațetele iubirii, ale sacrificiului și ale dureri se deschid pe măsură ce conversațiile înaintează, iar cei doi oameni care locuiesc acolo, bătrânul Wald și nora sa Atalia, nu mai par desprinși dintr-un alt secol, ci doar doi oameni modelați de un trecut dureros înșiruit cu pierderi și trădări.
Personajele romanului
Conversațiile dintre Wald și Shmuel scot la iveală filosofiile de viață ale personajelor sau mai bine spus ale unor tipologii umane.
Imaginea tatălui Ataliei este reconstruită prin dialog. El murise cu mult înainte ca Shmuel să pășească pragul casei lui S. Abarbanel și era unul dintre acei oameni care credeau că orice conflict are la bază o mică neînțelegere care poate fi rezolvată cu două bunăvoințe de comunicare. Gândind astfel el este privit ca un trădător de către Comitetul Executiv Sionist atunci când își exprimă viziunea de a evita un război între evrei și arabi și sugerează ideea de a supraviețui pașnic pe același teritoriu, prin împărțirea echitabilă a țării.
L-au numit trădător și pentru că în 1947, și chiar și în 1948, în toiul luptelor pentru Războiul de Independență, el continua să susțină că hotărârea de a înființa un stat al evreilor era o greșeală tragică .
Fostul soț al Ataliei, Micha, deși avea un rinichi extirpat și păcălește comisia de înrolare, pentru a participa la Războiul de Independență, era considerat de către grupul de sioniști sau vecini, un trădător, pentru că avea prieteni arabi și nu înceta să creadă că ambele tabere ar trebui să arunce armele și să refuze lupta.
Shmuel era văzut de asemenea de către părinți și sora lui ca un trădător pentru că renunțase la studiile universitare.
Yardena este privită de către Shmuel ca o trădătoare, pentru că divorțează de el și se împacă cu fostul iubit.
Punctul comun al acestor personaje este confruntarea lor cu trădarea. Ea ajunge să-i mistuie de tristețe, de disconfort și dezamăgire însoțindu-i pe unii dintre ei până la ultima suflare. Mario Vargas Llosa spunea de altfel că pentru un trădător reputația ajunge să fie excepția, iar trădarea norma.
Narațiunea romanului ipostaziază două situații care deși sunt aflate la poli opuși sunt în egală măsura cauzatoare de suferință. Găsim deopotrivă trăsăturile omului care trădează și ajunge să aibă dărâmate toate fundamentele care au la bază credibilitatea lui ca ființă umană, iar pe de altă parte găsim, cu empatie, solitudinea suferindă a celor trădați. Măiestria lui Amos Oz în acest roman, se remarcă prin modul în care aproape fiecare personaj ajunge să îmbrace rând pe rând ambele haine: și de trădat și de trădător. Momentul de trădare fiind mereu unul extrem de tensionat.
Trădarea este de când lumea și este un semn al slăbiciunii umane. Dacă Lev Tolstoi spunea că atunci când ai fost trădat, este ca și când ți-ai rupe brațele și deși poți ierta, nu te mai poți îmbrățișa apoi – autorul nostru prin personajele sale pare să abordeze ceva mai domol acceptarea suferinței în fața unor acte necugetate: “Trădarea nu poate fi întâmpinată, însă se pot face destul de multe pentru a trece peste.”
Iuda în perspectiva lui Shmuel Asch
Lucrând la o teză despre “Isus, prin ochii evreilor”, Shamuel Asch se lansează în discuții profunde alături de bătrânul Wald despre Iuda. Amos Oz aruncând în aceste conversații mari, dar și extrem de stimulente, provocări cititorilor săi.
Povestea lui Shamuel, vine cu perspectiva unui Iuda, trimis al preoțimii din Ierusalim cu scopul de a-I spiona pe Isus și pe ucenicii lui și de a le da în vileag faptele, dar care pe măsură ce ajunge să-și cunoască învățătorul îi devine credincios.
Iuda a trebuit să tragă sfori, să se folosească de bunele lui relații printre farisei și preoți, să le schimbe ideile, poate și să-i mituească, arănjând crucificarea lui Isus între doi criminali.
Iuda Iscariotul este deci creatorul, regizorul și producătorul operei crucificării
Nici chiar când Isus își dădea sufletul în chinuiri groaznice pe cruce, agonizând oră după oră în soarele fierbinte, cu sângele tâșnindu-I din toate rănile, cu muștele înfruptându-se din trupul lui sfârtecat, nici când i-au turnat oțet pe răni, lui Iuda nu i-a slăbit credința nici o clipă: Uită-te, se întâmplă. Iată, se va ridica Dumnezeul crucificat.
Fără a fi subiectul central al cărții, creștinismul și iudaismul își găsesc punctele de intersecție.
Putând fi considerată și o carte parabola, romanul Iuda trasează nu doar perspective noi asupra actului de trădare ci și legăturile sau diferențele care puse într-o lumina mai calmă ar fi putut schimba marile conflicte istorice.
Despre Amos Oz
aflăm mai multe din conversația sa cu jurnalista Sihira Hadad, publicată în volumul “Din ce este făcut un măr”. Întrebat de ce scrie, scriitorul israelian răspunde că își dorește ca dragostea să lase o amintire, chiar și atunci când ea nu mai există, dar și din dorința de a da lucrurilor o a doua șansă.
Născut la 4 mai 1939 în Ierusalim este autor a numeroase romane sau volume de povestiri și nuvele din care aș menționa doar câteva: Sumki, Între prieteni, Muntele Sfatului Rău, Poveste despre dragoste și întuneric, Rime despre viață și moarte.
– În noaptea asta nu va mai fi lună plină.
-Atunci vom privi o lună defectă. Aproape totul e defect pe lume. Aproape tot ce atingem se defectează.
Mulțumiri lui N.P. pentru discuțiile purtate pe baza acestui roman. Cu perspectivele tale în micul meu univers se dezgheață lacuri de gheață.