În momentul în care începe să își scrie jurnalul, Etty Hillesum avea 27 de ani, iar influența războiului și ocupației naziste își făcea simțită prezenta tot mai acut în Amsterdam. Ceea cea rămas în urma ei sunt 10 caiete cu frământări, mărturii foarte intime și căutări spirituale pe un fundal istoric tot mai apăsător, „Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)”.
Etty se relevă ca o tânără intelectuală cu o inteligență sclipitoare, empatică, preocupată de permanent de semenii ei. Din jurnalul ei se pot observa două direcții majore, două grupuri în jurul cărora evoluează și își desfășoară activitatea: cercul lui Julius Spier și colocatarii din casa de pe strada Gabriel Metsurstraat nr.6.
”Duminică, 9 martie (1941). Fie și-așa! Moment penibil, aproape insurmontabil pentru mine: să-mi destăinui sufletul inhibat unei nevinovate bucăți de hârtie liniată. Gândurile îmi sunt uneori așa de clare și de limpezi în cap, iar sentimentele așa de profunde, dar să le scriu, asta încă nu reușesc.”
Dacă la începutul jurnalului însemnările ei se concentrează mai mult pe relația cu Spier, fascinația pentru el și analiza atentă propriilor stări sufletești sau fizice, spre final, odată cu accelerarea opresiunii și iminența deportării, Etty pare să își îndrepte atenția către spiritualitate și Dumnezeu.
”Da, noi femeile, noi, femeile nesăbuite, idioate, lipsite de logică, căutăm Paradisul în Absolut. Și totuși intelectul meu – un intelect funcționând la perfecție – m-a învățat că nimic nu este absolut, că totul e relativ și nuanțat la infinit și prins într-o mișcare perpetuă, și tocmai asta face ca lumea să fie atât de fascinantă și de seducătoare, dar și foarte tristă.”
Dincolo de legătura unei evreice cu Dumnezeu, oricât de insolita ar fi aceasta, Etty ne propune o altă perspectivă asupra vieții și a morții. Dacă este un numitor comun al tuturor mărturiilor despre Holocaust și lagăre, este acela că tot ce contează este modul în care ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă, la evenimentele pe care le trăim. Acesta este singurul lucru pe care îl putem controla și care depinde de noi.
Poate seninătatea cu care își acceptă destinul este exaltarea misticului sau doar a îndrăgostitului. Poate, dar iubirea pentru oameni în general, bunătatea și grija sunt autentice și sunt armele cu care Etty luptă împotriva atrocităților, abrutizării și dezumanizării.
”Am sentimentul că nu s-a încheiat viața mea de-acolo, că nu formează un întreg rotund. E o carte – și ce carte! – din cititul căreia m-am oprit la mijloc. Mi-aș dori așa de mult să citesc mai departe. Acolo am avut în anumite momente senzația că toată viața mea de până atunci n-a fost altceva decât o mare pregătire pentru viața din comunitatea lagărului – deși, de fapt, am dus întotdeauna o viață de sihăstrie”.
În 1942, prin intermediul prietenilor săi, Etty Hillesum primește un post de dactilografă la Consiliul Evreiesc, iar aceasta îi va facilita primul contact direct pe care îl va lua cu lagărul de la Westerbork. Aceasta beneficia de un permis special ce i-a permis să călătorească la Amsterdam de mai multe ori. În 1943 se întoarce definitiv în lagăr. Este de remarcat faptul că Etty nu se ferește niciodată de consecințele politicilor de exterminare, nu face nimic în direcția proprie salvări, ci din contră, pare să îmbrățișeze soarta evreilor, destinul colectiv, cu seninătate, dar nu și resemnare.
”Doamne, uneori e aproape imposibil de acceptat și de înțeles la ce se supun unele pe altele făpturile leite ție pe acest pământ în aceste vremuri dezlănțuite. Însă nu mă izolez de acest spectacol, Doamne, rămânând în camera mea, ci continui să privesc totul în față și nu vreau să fug de nimic, încerc să înțeleg și să pătrund ceva din cele mai crunte crime și încerc iar și iar să dau de urma omului de rând în goliciunea sa, deseori de negăsit printre ruinele monstruoase ale faptelor sale absurde.”
Interesante sunt și observațiile fine ale psihologiei evreilor neerlandezi din timpul ocupației naziste. Distrugerea se produce cu mult înainte ca ei să fie deportați, prin interzicerea accesului la mijloacele de transport, limitarea hranei, legăturilor cu neevreii și în general, izolarea completă de tot ce însemna viață.
Aceasta nu împărtășește dorința de a găsi o metodă de a se sustrage deportării și nici nu trăiește sub imperiul angoasei. Etty Hillesum încearcă pe cât posibil să își continue munca și lecturile, inclusiv când știe că va muri. Prezentul ei nu este cel al morții pentru că viața rămasă nu ar mai fi fost trăită, iar Etty pare că are încă multe de zis și de trăit. Într-un fel, visul ei de a deveni scriitoare s-a materializat prin acest Jurnal (1941–1942).
”Dispariția noastră, dispariția noastră jalnică probabil, care acum a început deja în numeroasele lucruri mărunte ale vieții de zi cu zi, am privit-o drept în față, iar posibilitatea ei a căpătat un loc în trăirea mea, fără ca aceasta să-și diminueze astfel puterea. Nu mă înec în amărăciune și nu sunt revoltată, nu mai sunt nici descurajată, iar resemnată nu sunt absolut deloc”.
Etty pare neobosită în a repeta că ”viața este totuși frumoasă și plină de sens” chiar și atunci când este absurdă, dacă este acceptată și trăită cu tot ceea ce are de oferit.
Cine a fost Etty Hillesum?
Esther (Etty) Hillesum a fost o evreică din Țările de Jos. S-a născut pe 15 ianuarie 1941, iar din 1924 până la finalul liceului a trăit în Deventer, unde tatăl ei era profesor. Etty a studiat dreptul și slavistica la Amsterdam. În 1941, an în care începe jurnalul, îl cunoaște pe Julius Spier, psiholog, psihoterapeut și chirolog, fost discipol al lui Jung. Relația dintre ea și Spier evoluează de la pacientă la secretară, prietenă și apoi iubită.
”Așa a pornit-o ea pe bulevardul deportării, pe care îl descrisese cu doar două săptămâni în urmă în felul ei, incomparabil. Vorbind pe un ton vesel, râzând, cu o vorbă bună pentru orice întâlnea în cale, plină de un umor spumos, un umor poate un pic melancolic , însă era cu adevărat Etty a noastră, așa cum o cunoașteți cu toții. „Mi-am luat cu mine jurnalul și micile Biblii și gramatica limbii ruse și pe Tolstoi, și în rest habar n-am ce am ce am în bagaj.„ (…) și apoi, la vagonul 12, un vesel „Pa!„ din partea lui Etty și … au plecat.”
Martoră a Holocaustului, a atrocităților și vieții aproape imposibile a evreilor din Țările de Jos, Etty moare la Auschwitz în noiembrie 1943.
Lagărul Westerbork
Westerbork a fost un lagăr de tranzit construit de către guvernul neerlandez în 1939, inițial pentru evreii refugiați. De aici, între 1942 și 1944, au plecat către lagărele de exterminare peste 100 000 de evrei neerlandezi. Printre aceștia se numără inclusiv Anne Frank. Mizeria și fețele epuizate ale celor care poposeau pentru scut timp în acest loc sunt descrise de Etty în scrisori și jurnal. Cei mai mulți s-au îndreptat către Auschwitz-Birkenau și Sobibor.
Etty, împreună cu părinții și unul dintre frați, Mischa, au locuit în lagăr pentru o vreme. Aceștia au fost deportați la Auschwitz în 1943.
”Firește, este exterminare totală, dar măcar să o îndurăm cu grație. (…) Fă să fiu inima gânditoare a acestei barăci. Vreau asta din nou. Aș vrea să fiu inima gânditoare a unui întreg lagăr de concentrare.”