“Povești din cafenea” este continuarea romanului bestseller “Până nu se răcește cafeaua”. Acest al doilea volum este tot o poveste în ramă care păstrează spațiul vernacular al culturii nipone și prelungește misterioasa legendă urbană, conform căreia dacă te așezi pe un anumit scaun te poți întoarce în trecut.
Romanul lui ToshiKazu Kawaguchi, aduce în prim plan și de această dată cafeneaua Funiculi Funicula, plasată pe o alee dosnică și întunecată din Tokyo. Celor cinci povești din volumul întâi, autorul adaugă alte patru istorisiri pline de căldură. Volumul explorează modul în care purtăm cu noi însemnele trecutului și sacrificiile pe care oamenii sunt dispuși să le facă pentru a îi vedea pe cei dragi într-un context imposibil prezentului.
De-a lungul a trei generații, femeile din familia Tokita au turnat cafea magică în ceștile vizitatorilor dornici să se întoarcă în trecut, nu înainte însă de a explica și cele cinci reguli, care nerespectate pun în pericol viața celui care se încumetă să facă neobișnuita călătorie. Regulile presupun că nu vei putea schimba prezentul, că te poți așeza pe scaun doar după ce „ Femeia în Alb” se ridică, că atâta timp cât ești în trecut nu te poți ridica de pe acel scaun, că ai voie să zăbovești în trecut doar până când cafeaua ce ți-a fost turnată se răcește și te poți întâlni doar cu cei care au mai trecut pragul cafenelei. Deși încălcate aceste reguli, pot duce la pierderea propriei vieți, în fața femeilor par întotdeauna să se înfățișeze oameni care să-și dorească să se împace cu trecutul. Dacă ar fi să ascultăm ancheta meticulos desfășurată de către polițistul Kyoshi, mai exact patruzeci și unu de clienți, în treizeci de ani par să fi trecut pragul cafenelei cu acest scop.
Literatura în sine înseamnă accesul la o călătorie în timp, iar ToshiKazu Kawaguchi în acest al doilea volum nu trimite doar cititorul într-un timp și spațiu diferit lui, ci chiar și personajele. Așa aflăm despre povestea lui Chiba Gotaro, un domn aflat la vârsta de cinzeci unu de ani. El dorește să se întoarcă în trecut, pentru a se întâlni cu prietenul său decedat de douăzeci de ani, pentru a îi cere un ultim sfat legat de devoalarea unui adevăr dureros. O altă poveste țesută de către autor extrem de sensibil, este cea a lui Yukio. Din postura fiului care nu reușește să ajungă la funeraliile mamei sale, Yukio ipostaziază figura artistului care ar face orice pentru artă. Absorbit de singurul lucru de la care primește validare, fiul constată că greșit și dorește să o revadă pe mama sa pentru o ultimă conversație.
Avea perioade în care nu cheltuia mai mult de 10000 de yeni pe săptămână. Alți bărbați de vârsta lui aveau slujbe bune, iubite și mașini scumpe, își trăiau tinerețea, însă Yukio , murdar și plin de transpirație, stătea aplecat peste roata de olărit, și în timp ce modela lutul cu pasiune, visa să ajungă un ceramist renumit și să aibă atelierul său.
Reprocesarea trecutului într-o nouă cheie este și cea a bătrânului polițist care nu oferise niciodată un cadou soției sale.
Rănile din suflet nu sunt vizibile, dar sunt greu de vindecat, mai ales pentru Kiyoshi, care era convins că numai din cauza sa femeia pe care o iubea s-a stins din viață. Și sentimentul de vinovăție era mai puternic cu cât conștientiza mai mult că nimic nu-i poate readuce la viață pe cei care au murit.
Kiyoshi poartă timp de treizeci de ani, vina de a nu se prezenta la întâlnirea aniversară cu soția sa în detrimentul alegerii de a-și petrece timpul soluționând cazuri criminalistice, la secția de poliție unde lucrează. În mod cinic propria soție fiind asasinată în acea seară.
Ineluctabilă este și povestea “Îndrăgostiții”. Ea vine cu perspectiva călătoriei într-un viitor aflat după pragul propriei morți. Gândul de a își lăsa singura partenera într-un viitor incert, îl determină pe Kurata să-și dorească să o protejeze pe Asami dincolo de limitele impuse de fragilitatea trupului, dincolo de propriul timp.
Purtând cuvinte simple în călătoriile lor, uneori pline de emoție și printre lacrimi, personajele ajung la revigoranta revelație că au voie să se bucure de viață, că nu trebuie să trăiască chinuite de regrete. Pagină după pagină autorul construiește noul și necunoscutul fiecărui om, cu care cititorul poate să rezoneze și să înțeleagă că cea mai importantă conversație nu este cea cu persoana pentru care am vrea să sfidam timpul, ci cu însuși sinele nostru.
Dacă vei încerca să fii fericită după tot ce s-a întâmplat, atunci înseamnă că cele șaptezeci de zile cât a trăit copilul ți-au adus fericire. Asta înseamnă că viața lui a avut un sens. Doar tu poți da un sens scurtei vieți a copilului tău. Tocmai de aceea negreșit trebuie să fii fericită. Pentru că cel care își dorește cel mai mult să fii fericită e chiar copilul tău.