Despre meseria de psihiatru- Interviu cu dr. Elian Tololoancă

La vârsta de 85 de ani în lucrarea “Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru”, Irvin Yalom oferă o retrospectivă asupra propriei vieți. Provocându-se singur la discuții, Yalom joacă în propriul volum un dublu rol de psihiatru și pacient, încercând să realizeze o evaluare obiectivă asupra societății în care trăim luând în calcul toate elementele profesionale, dar și personale.

Pornind de la această premisă a cărții, am dorit să aflu care sunt distanțele pe care trebuie să le parcurgă un medic psihiatru într-o conjunctură oarecum familiară nouă, mai exact una în spațiul românesc. De aceea l-am invitat pe dr. Elian Tololoancă să ne povestească despre punctele de cotitură, îndoielile personale, iubirile, momentele de glorie personale și profesionale într-o astfel de meserie.

Elian Tololoancă este medic specialist psihiatru, psihoterapeut congnitivist finalizând cursurile AHPCC (Asociația de Hipnoterapie și Psihoterapie Cognitiv-Comportamental), medic în medicina aerospațială,  iubitor și colecționar de cărți cu teme la fel de diverse precum sunt și felurile oamenilor. Îl putem găsi la Clinica Medero (din cadrul Policlinicii APACA), la clinica din Băneasa, Șoseaua Străulești 200, Aeromed Clinic, iar în puținul timp pe care-l mai are, ajunge la un centru de oameni fără adăpost unde efectuează consulturi. 

Ce anume te-a îndreptat către profesia de medic? Dar către specializarea de psihiatrie?

Întotdeauna mă gândesc cu amuzament, privind cu mintea cea de pe urma și analizând decizia mea, absolut infantilă  de a alege Medicina. Însă acel infantilism emoțional, a fost acompaniat de curiozitate. (Interesul pentru lucruri noi, consider eu acum, ne propulsează în viață și ne ajută să avansăm. Curiozitatea este catalizatorul pentru motivație, angajament și încurajează formarea de noi conexiuni.) Spun infantilism pentru că habar nu aveam la ce urma să mă înham. Dacă alții de vârsta mea  erau deja pe un traseu bine definit, eu abia în clasa a XII-a m-am decis ce aveam să fac. M-am dus la doamna profesoară de chimie (un titan ce forma doar oameni de olimpiadă), i-am explicat că deși poate nu eram suficient de pregătit în acel moment, chiar îmi doream să devin medic și voi face tot ce îmi stă în putință să recuperez pentru admitere. Mama în schimb m-a întrebat 3-4 luni aproape zilnic. Voia să valideze siguranța deciziei mele.

Inițial am vrut să merg către zona militară, la Supersonice, însă o combinație de înălțime (având 186cm), scolioză, platfus, nu m-au făcut eligibil la momentul respectiv. De menționat este că atât verișoara mea cât și actualul ei soț, mai mari ca mine cu 4 ani, erau deja la medicină și și-au luat angajamentul că mă vor ajuta cu materiale și răspunsuri la întrebări la care nu dau de cap.

În primii ani am vrut să merg către chirurgie, aproape ca orice tânăr student, alegând faima și gloria, cum glumesc eu. Însă în anul IV, aceiași membri ai familiei mele, erau deja rezidenți amândoi în psihiatrie, el pe zona de adulți, iar ea pe zona de copii. La fel de curios fiind am pus întrebări, am cerut informații, am făcut săpături.

La vremea respectivă, mi-am dat seama că un psihiatru abordează într-o manieră holistică pacientul, dar trebuie să aibă în paralel și cunoștințe din zona palpabilului:  neurologie, medicina internă, pentru a fi capabil să caute și o cauză organică a problemei. Ba mai mult, în domeniul psihiatriei,  a muncii fară obiect, în analiza psihicului  am descoperit că lucrurile se ramifică  și că este necesară o  înclinație către antropologie, spiritualitate și nu numai pentru a da de cap dilemelor umane. Aspecte care m-au atras, deoarece cu această imagine în minte, am țopăit către psihiatrie.

Care este momentul în care este important să apelăm la un medic psihiatru? Putem conștientiza singuri această nevoie sau e necesară trimiterea de către medicul de familie sau alt specialist?

Adresabilitatea oamenilor către zona psihiatriei este relativ redusă. În ultimii 3 ani putem spune că a crescut puțin interesul pentru igiena mintală pe fondul pandemiei și repercusiunile acesteia. Unele dintre manifestările pandemiei, denumite „long Covid symptoms”, au adus în arealul nostru de interes oameni cu stări de anxietate, neliniște, impulsivitate, toleranță scăzută la frustrare, dispoziție depresivă și stări ondulatorii în timia zilnică. Asta din păcate însă s-a întâmplat doar  în orașele mari, unde oamenii au acces mai rapid la informații medicale din surse avizate. Dacă mergem la 40-50 de km de București, ne aflăm deja în alt microunivers, enclavele familiale fiind mai greu de pătruns. De altfel deloc de condamant, suntem la a doua generație de oameni care s-au mutat la oraș. Prima fiind cea a părinților noștri.

Tulburările psihice sunt variate și cauzate de interacțiunea cu anumiți factori: ereditari, biologici, sociali, de mediu sau de substanțe chimice. Momentul în care constatăm o  scădere a principalelor funcții psihice și aici menționez: atenția, memoria, capacitatea de judecare, randamentul, incapacitatea de a derula în condiții bune  activități cotidiene, ar trebui să ne adresăm unui specialist. Însă unii oameni nu își dau seama efectiv că suferă, trauma fiind un hoț ce fura amintiri și timp. Uneori poți deveni atât de amorțit în  suferința, încât te simți ca un Sisif  ce duce permanent cu el un bolovan  și nu ai cum să îți dai seama că faci asta de prea mult timp.

Drumul către psihiatru poate începe cu o vizită la medicul de familie, ce așa cum îi spune și numele, ar trebui să știe foarte bine familia. Se poate discuta cu acesta, iar el să facă un screening și să decidă dacă ține de competența lui sau trimite mai departe. Dacă se ajunge la psihiatru acesta poate opta pentru tratament, internare, sau îndrumare către psiholog. De regulă această îndrumare ar trebui să fie implicită dacă nu de la început, imediat cum starea pacientului permite. Medicii cu care colaborez eu așa fac.

Un medic psihiatru trebuie să meargă la psihiatru? Ce calități ai aprecia tu la un alt medic psihiatru?

Absolut da! Am colegi în tratament la mine, atât din breasla medicală, interniști, endocrinologi, chirurgi, anesteziști, psihiatrii, cât și colegi psihologi și familiile acestora și aici vorbesc de oameni din înaltul cadru academic. I-am împrietenit cu psihiatria în drumul meu și pe profesorii mei de la psihologie.

Și eu merg la psiholog, avem cu toții un „blind side” nu ne putem vedea pe noi din toate unghiurile. Specialistul pe măsură ce oferă pacientului cadrul relaxat de comunicare, îl ajută pe client să  poată reflecta asupra anumitor lucruri de care poate nu este conștient. Ne oglindește „umbra” cum spune Jung. Iar momentul „aha” nu este decât începutul călătoriei, nu vindecarea. Cum îmi place să spun: „ce nu ne omoară ne întărește, însă trebuie să știm ce nu ne-a omorât până în prezent”.

Îmi plac omenii curioși, ce sunt avizi de cunoaștere sau cum zice unul din mentorii mei pe latura psihologiei: „supracompensatori în munca, cu mecanismul de coping pe luptă”. Mai exact, îmi plac cei care fac meseria asta cu dedicare, cei care sunt capabili să primească tot ce vine de la un pacient, iar ei să fie  precum o apă ce poate lua forma vazei în care este pusă. Mă aștept ca un medic psihiatru să fie sensibil și să se poată  mula pe nevoile pacientului său. Asta presupune să găsesc la el mai întâi deschidere la tot ceea ce i se prezintă și apoi  filtrarea și căutarea remediilor potrivite.

Un medic poate învăța de la pacient? Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat până acum și care au fost/ sunt provocările majore într-o astfel de meserie?

Un medic bun nu se definește doar prin pregătire, ci și prin empatie, bunătate, umanitate și sinceritate. Este lecția pe care experții din sănătate o predau tuturor tinerilor. Pacienții au experiență de oferit și pot ajuta cadrele medicale să devină practicieni mai buni zi de zi. Este esențial să asculți pacientul, pentru că el îți va oferi insight-uri importante despre el, starea lui, istoric, familie.

Smerenia este o virtute importantă. Aș putea spune că eu în discuții mă poziționez pe același palier cu cel din fața mea, poate chiar un pic sub, ca să spargem bariera medic-pacient, prin a fi doi oameni atenți unul la celălalt, având un dialog și deslușind ce se afla și ce îl frământă pe om. Uneori depresia şi anxietatea poartă aceeași haină și o recunoaștem rapid, însă ce este sub ea, e un întreg mozaic uman.

Omul este o provocare în sine!

Există vreun moment memorabil în parcursul acumulat?

Da, sunt mai multe, însă pe moment acum, îmi aduc aminte de un pacient care mi-a scris o poezie, el era închis la supraveghere (zona de siguranță). Suferea de schizofrenie, însa era un om tare drăguț. Am de asemenea un pacient la cabinet care a scris o carte de poezii. Deunăzi, alt pacient mi-a dat o hartie față verso scrisă de el cu ce înseamnă dragostea, așa cum o vede el.

Fac și vizite la domiciliu la persoane în vârstă, unde am discuții super faine cu pacienții pe care îi întâlnesc.

Zi de zi am momente memorabile, cred că ar trebui să le mai și notez, măcar în două trei rânduri.

De unde pasiunea pentru cărți vechi? Ce putem găsi prin biblioteca ta și ce recomandări de lectură ne dai?

Îmi place mirosul de cărți. Prima carte citită a fost „Legendele Olimpului”. Am frânturi de imagine, cum mă duceam să citesc cu voce tare în fața părinților mei. Îmi imaginam ce se întâmplă acolo şi mi se părea fascinant. Mama m-a inspirat, mereu zicea „Eli citește!”, când plecam pe undeva îmi cumpăram cărți și atlase. E un lucru intim să deschizi o carte și să o citești. Iar asta regăsesc cel mai adesea în cărțile de sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Mi se pare foarte personal totul. Poţi proba preţ de câteva ore perspectiva unei persoane care a trăit acum câteva zeci, sute sau poate chiar mii de ani. Se construieşte un pod peste timp, în care autorul intră în dialog direct cu  mintea ta şi toate astea într-o linişte deplină.

Momentan îmi trebuie o bibliotecă mai mare. Nu mai am unde să îmi aşez cărţile. La mine în bibliotecă se observa „ADHD-ul meu”, am de la cărți de La Fontaine din timpul vieții lui, la geografie, fizică, istorie, inventarea telegrafului, cărți despre agricultură și îngrășământ, poezii, cărți semnate de autori. Nu te gândi că apuc să le citesc imediat ce le achiziţionez, programul meu de muncă fiind în prezent draconic (lucrez între 12 şi 14 ore  pe zi și  două weekenduri pe lună), însă cum prind timp, mă afund în ele.

În ceea ce priveşte recomandările de lectură, în calitate de cititor n-aş trece cu vederea peste: „Peter Frankopan-Drumurile Mătăsii. O nouă istorie a lumii„,” Mircea Eliade- Comentarii la legenda meșterului Manole” , „Jean Paul Sartre- Colonialism si Neo-colonialism„,”Demența Digitală-Manfred Spitzer„,”Critica rațiunii pure” și „Critica raţiunii practice”- Immanuel Kant și orice puteți găsi de la Søren Kierkegaard.

Cum stau lucrurile în acest centru de oameni fără adăpost? Cât de mult poate însemna un punct de cotitură în viețile noastre și cât de importante sunt deciziile pe care le luăm?

Aici am ajuns să lucrez printr-o conjunctură, o prietenă cu care am fost la formarea în psihoterapie, m-a invitat. Ea este medic de familie, dar are atracție mare către zona psihologiei. M-am dus și am vorbit cu cei responsabili, este un contract făcut. Merg o dată pe săptămână de regulă câteva ore.

Acolo vezi viața făra voaluri, care să îți ia ochii, se dă jos pansamentul și vezi cum este suferința nefiltrată. Povești diverse, de la părinți ce au încercat să își ucidă copiii, la soții abandonate, oameni înșelați și cu casele luate, cei ce nu doar au luat decizii greșite, ci au preseverat în ele. De regulă din ce am observat nu sunt oameni care au luat o decizie nefastă, ci sunt oamenii cu o  lipsă a abilităților de a își schimba traseul, din diverse motive. Învăț permenent de la ei și eu la rându-mi încerc să îi ajut cum pot. Este o echipă bine pusă la punct. Unii chiar se și reangajează, merg și fac voluntariate, invață ceva nou.

Menționezi mai mereu cât de important este sportul în viețile oamenilor, iar tu ești un model de inspirație pentru mișcare. Cum reușești să ai o rutină atât de sănătoasă?

Când o să citească tatăl meu, o să îl bufnească râsul. Da, am făcut sporturi când eram mic: balet, karate, volei, înot la greu, ski la fel, baschet, dans. Însă acum e pe principiul „fă ce zice popa nu ce face”. Tata este un model de sportiv. Are 70 de ani și face de 3-4 ori pe săptămână:  alergare, sală, haltere şi calistenice. Mama la fel, când poate face cu el, deși ea încă mai lucrează. Pot să spun că într-adevăr, ce am învățat de acasă este cum sa mănânc, asta o am de la mama. Ea a stat cu mine acasă de când m-am născut și mereu s-a informat pentru a ne ajuta să mâncăm cât mai echilibrat. Recomandată este moderaţia. Nu am avut și nu  m-a prins fast food-ul deși o dată la lună pot să zic că poate mi se face poftă. La fel și cu sucurile sau dulciurile încerc să nu întrec măsura. Mi-am educat organismul în așa fel.

Sport pot să spun că fac foarte rar, dar în casă mă mișc, am exerciții kineto și merg la un osteopat. E clar că o să remediez problema aceasta, în viitorul apropiat. Iar în vacanțe de regulă încerc să plec undeva unde am și piscină sau sală, ori să pot să îmi dau un reset la corp. Iar de două ori pe an merg la scufundări, unde mereu vin mai slab și mai în formă, de la atâta cărat centuri de plumb și butelii.

Ce sfaturi pentru o sănătate mintală cât mai bună ne poți da? Există cumva în spațiul românesc și noțiunea de art-terapie?

Lumea se schimbă foarte rapid, nu avem timp să aprofundăm aceste schimbări, astfel că avem o cunoaștere doar pe orizontală, nu pe verticală. Ceea ce duce la disiparea energiei pe elemente superficiale. Câteodată e bună cunoașterea pe orizontală, tocmai ca să ne oferim o perspectivă şi să acoperim mai multe unghiuri. Însă dacă nu ne oprim să facem o analiză asupra ceea ce se întâmplă, riscăm să ne pierdem. Niște linii valabile de ghidaj sunt: 8-8-8, adică 8 ore de somn, de lucrat, de timp liber, practicat exerciții, fiind atenți atât la ce mâncăm, dar și cum combinăm alimentele. Numărul oamenilor cu alergii alimentare este în creștere. Foarte important este să avem grijă la acele byasuri de confirmare, în care noi ne învârtim în aceeași buclă de oameni, ceea ce citim, primim, ascultăm. Acolo riscăm să rămânem în plafonare. Mark Twain spunea: ”De câte ori te regăsești de partea majorității, e timpul să îți iei o pauză și să reflectezi”, asta nu înseamnă că trebuie să ne îndoim de noi, ci să  ascultăm efectiv și ce are celălalt de spus, să vedem cum pune problema şi să ne lasăm provocați de  incertitudini şi necunoscut.

Art-terapia este o profesie, care are ca domeniu sănătatea mintală. Clienții însotiți de un art terapeut utilizează materiale artistice. Prin procesul de creație și prin produsul final pacienţii îşi explorează sentimentele. Se aduce în prim plan și se dezvoltă conștiința de sine, se găsesc perspective diferite sau noi de a privi realitatea. Art-terapia poate fi: pictură, desen, modelaj, muzică, teatru, dans sau scris. Cu ajutorul ei se poate reduce anxietatea și creşte stima de sine.

Se practică și în România, ba chiar a început să prindă o formă substanțială. O carte ce mi-a atras atenția, pentru că îmbină zona de Mindfulness cu arta este cea a psihiatrului Christophe Andre „Looking at mindfulness: Twenty five paintings to change the way you live„.  Este o carte ce ajută la obținerea atenției în timp ce se practică meditația privind la cele mai mari opere din lume.

Psihiatrul și practicantul principal în meditație, Christophe Andre, ghidează prin arta atenției, începând cu arta însăși. „Looking at mindfulness: Twenty five paintings to change the way you live” colectează picturi clasice și ezoterice de la Rembrandt, la Hopper sau Magritte și oferă un comentariu lucid asupra funcționării interioare. Andre ne învață ce înseamnă să luăm în considerare mediul înconjurător, interacțiunile și obligațiile noastre zilnice și efectul lor asupră bunăstării noastre interioare.

Elian, îți mulțumesc frumos pentru acest interviu  interesant, în care ne-ai permis să te cunoștem mai bine. Dacă și tu ești de acord mi-ar plăcea ca pe viitor să mai realizăm împreună un podcast în care să aprofundăm câteva din situațiile cu care se confruntă oamenii din spațiul corporate (recunosc că am deja o listă de întrebări strânse de la colegi și prieteni) care te așteaptă cu noi perspective.