Am observat de-a lungul timpului că în memorie rămân volumele care nu vin cu informații exhaustive sau detalii abundente. Un roman bun se observă după spațiile de tăcere. A fi un scriitor renumit, cel mai adesea presupune a ști să lași spațiu pentru mii de cititori care să-și scrie propria poveste alături de a ta. Romanele de neuitat sunt cele în care deopotrivă autorul și cititorul pot contribui la conturarea perspectivelor. O lectură bună, presupune o sinergie potrivită, în care cititorul își dezbracă vârsta, naționalitatea, sexul și le îmbracă pe cele ale personajelor, în timp ce personajele îmbracă etica și moralitatea expectativă a cititorului. Pornind de la această premisă, E.E. Schmitt extinde în cea mai recentă cartea a sa Paradisuri pierdute- Străbătând Secole ideea nu doar despre o scriere prin dubla imaginație a autorului și a cititorului, ci și ideea de o cunoaștere prin dublă imaginație. Scriitorul francez ne invită ca prin imaginație să descoperim lumea de acum 8000 de ani. O lume în care îndeletnicirile nu erau segregate, timpul nu se măsura ca azi, nu existau documente de stare civilă, oamenii erau nomazi, nu erau botezați, nu-și serbau aniversarea și erau proprietari doar de amintiri comune.
Povestea generic relatată a lui Noam, protagonistul nostru, nu o întâlnim pentru prima oară la E.E.Schmitt. Ea a fost așezată în literatură, de îndată ce a fost inventat scrisul. O regăsim în Epopeea lui Ghilgameș, unde aflăm despre un înțelept care și-a salvat apropiații și animalele luându-le pe corabie, o cunoaștem din Biblie unde avem povestea lui Noe descrisă în Geneză, ne este prezentată și de literatura greacă care ne vorbește despre Deucalion și Pyrrha și găsim trimiteri și de la filozoful Platon care face referiri la potop. Poate datorită faptului că acest personaj legendar pare să devină în istoria literară, unul nemuritor, reconstruit fiind cu fiecare text ce face trimitere la potop, E.E Schmitt alege să vină cu o particularitate aparte pentru protagonistul său, aceea de a îl prezenta în romanul său ca având o viață fără de moarte.
Despre Noam aflăm încă din primele pagini că este este fiul lui Pannoam -un respectabil conducător de sat și este căsătorit prin decizia tatălui cu Mina. Sentimentele lui Noam față de tată evoluează pe măsură ce se maturizează. Emanciparea lui Noam este însoțită de sentimente față de tatăl său care trec de la admirație, respect și loialitate, în extrema neîncrederii, a disprețului și dezgustului. Conflictul intern este declanșat de momentul în care Noam o cunoaște pe Noura și îi cere tatălui binecuvântarea de a își lua o a doua soție. Pannoam întârzie să ofere binecuvântarea tinerilor, până în clipa în care el își anunță o nouă căsnicie cu nimeni alta decât Noura. Fiul deznădăjduit părăsește satul și merge să locuiască în sălbatice, unde-l întâlnește pe Barak. Alaturi de Barak se va reîntoarce în sat, unde va întâmpina multe încercări, printre care și potopul.
Prin tehnica bulgărelui de zăpadă conflictul se amplifică treptat de-a lungul a mai multor generații. Atunci când pare că în sfârșit s-a găsit o soluție optimă, intervine aceeași iminentă vulnerabilitate cu care s-au confruntat și predecesorii. Se lansează astfel o serie de întrebări asupra existenței trans generaționale a experienței umane per se. Să vină oare trecerea timpului cu o evoluție, iar plimbarea prin secole să fie una cu sens unic și destinație necunoscută? sau este supus omul acelorași vulnerabilități, iar plimbarea prin secole să fie ca într-un sens giratoriu? Să fie oare omul sedentar asociat existenței circulare ce-l întoarce la cunoscut, în timp ce omul nomad e predispus mai mult destinațiilor necunoscute și o cunoaștere de sine mai extinsă?
Noam nemuritorul, invită la o reconsiderare și asupra perspectivei pe care omul o poate avea în fața morții. Moartea fiind reprezentată ca fiind un triumf în fața suferinței, o eliberare de poveri.
________________________________________________________________________________
În general, violența rămâne ceva trecător. Ținând de momente de criză. Dacă perseverează, e întreruptă de moarte. Desființând totul, aceasta din urmă pune capăt, dacă nu violenței, cel puțin suferințelor generate de violență. În fond moartea ține de panoplia fericirii, tot așa cum supraviețuirea de cea a torturării.
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, “PARADISURI PIERDUTE”, EDITURA HUMANITAS FICTION, 2022
________________________________________________________________________________
Paradisuri pierdute este un volum care stârnește curiozitate și prin titlul ales. Ce este un paradis? Ce s-a pierdut mai exact? Răspunsurile desigur pot fi multiple. Să fie vorba de o stare, una care să presupună o îndepărtare de inocență și de natură? Dincolo de condiția umana, una poate a naivității pe care străbunii noștri o aveau acum 8000 de ani, una ce nu îndemna la război, pentru cucerirea unor teritorii, întrucât nimeni nu se simțea stăpân pe nimic, se poate observa de-a lungul romanului și o înstrăinare a omului față de natură. Dacă la începutul volumului îl găsim pe Noam într-o divinizare a unui trunchi de copac, a fagului, spre final, Ham (fiul lui Noam) prelucrează diferite minereuri, descoperă metalele prețioase, construiește arme, iar natura devine o materie primă, un spațiu colonizat.
Construit pe doua axe temporale, cea a lui Noam din vremea potopului si cea a lui Noam din prezent, romanul lui E.E. Schmitt poate fi considerat și unul de dragoste. Povestea dintre Noam și Noura, adaugă deliciul marilor povești de dragoste neîmplinite. Cei doi deși doresc să fie împreună, îmbracă alegoric de-a lungul timpului toate neputințele împlinirii în doi. Pe de o parte avem dorința de putere și orgoliul Nourei, pe de altă parte avem neîncrederea, înstrăinarea și lipsa de onestitate a lui Noam în momentele dificile. Una dintre meditațiile care reies din această lectură punctează și dilemele de cuplu prezente din cele mai vechi timpuri.
________________________________________________________________________________
Când iubești nu mai ești liber, a oftat Barak. Ce e mai de preț dragostea sau libertatea?
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, “PARADISURI PIERDUTE”, EDITURA HUMANITAS FICTION, 2022
________________________________________________________________________________
Punctele cardinale, repere de orientare folosite de navigatori, devin etichetele identității și a unui mod de a gândi și de a te raporta la lume. Noah învață de la Barak să-și găsească drumul spre grotă, folosind poziționarea stelelor. Modul prin care era găsită direcția corectă în trecut vs prezent, sugerează de asemenea raportarea omului la natura. Acum 8000 de ani Carul Mare sau Mic era călăuza prin întunericul beznă al pădurilor, comparativ cu prezentul în care este necesar un GPS. Se observă astfel puternica incorporare a tehnologiei în viețile oamenilor și îndepărtarea de natură.
Paradisuri pierdute- Străbătând secole este primul volum dintr-o serie de opt. Este un volum căre învăluie prin scris cu prospețimea parcă venită din aerul pădurilor virgine. Romanul se aliniază tuturor artelor care încă mai țin aproape, prin reprezentări sugestive, ideea conceptuală a omului aflat în mijlocul naturii și care ne provoacă permanent să căutam curajoși inocența, umanitatea, vulnerabilitatea și de a regăsi un paradis construit din dorințe, care nu cer opt ore de lucru pe zi pentru a fi construit.
________________________________________________________________________________
Reluând interpretările lui Derek , sătenii explicau cauzele potopului. [..] Vedeam cum se năștea un mit. Care avea ca tată sensul și ca mamă exagerarea și care presupunea că nimic nu se petrecea la voia întâmplării, iar evenimentele aveau legătură unele cu altele. Spiritul pune ordine în haos, iar sensibilitatea adăuga porția de artă. […] Cu prețul acestor exigențe, legenda se impunea și călătorea de la o conștiință la alta, dând oricui dreptul să o înfrumusețeze, să o îmbogățească, să o contempleze, și o multitudine de variații aveau să fie întâmpinate ca tot atâtea precizări. Rolul meu devenea tot mai important pe măsură ce sătenii împrăștiau povestea potopului.
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, “PARADISURI PIERDUTE”, EDITURA HUMANITAS FICTION, 2022
________________________________________________________________________________
