Jurnalul unei iubiri pierdute

În medicină durerea fantomă se referă la senzația pe care un pacient o simte la nivelul unei regiuni corporale care nu există, fiind de cele mai multe ori  amputată. Pornind de la această idee aș spune că E.E Schmitt, În jurnalul unei iubiri pierdute ne descrie o durere care nu poate fi localizată, palpată  și care este cauzată de prezența unei absențe. Jurnalul nu aduce în discuție conceptul de membru fantomă, ci ne prezintă un itinerar psihologic parcurs după decesul unui membru al familiei.

Moartea mamei sale este anunțată încă din prima pagină cu fraza:  Mama a murit de dimineață și este pentru prima oară când mă supără marcând ex-abrupto deschiderea unor pasaje din care parcă curg lacrimi, spre vindecarea unei răni care necesită propriul timp, dincolo de orice pansament aplicat.

Pentru întâia oară în postura de diarist, scriitorul aflat în fața unei tragedii existențiale lasă cortina intimității să cadă. Aflăm din micul volum că mama lui fusese campioana Franței în anul 1945 la cursa de 120 m, cu un record care n-a fost atins timp de douăzeci de ani, o atletă desăvârșită, o prietenă pentru care trăia de două ori un prezent, a doua oară fiind cel în care o transforma în depozitar, dacă ar fi să folosim termenul ales de I.Yalom și participant la toate trăirile lui prin povestire. Era o femeie cu picioare frumoase, după care bărbații întorceau capul, pasionată de dramaturgie, cu care purta lungi conversații despre lecturile comune și  pentru care dragostea se materializase în dorința de a nu o pierde. Portretul mamei se conturează aproape de perfecțiune, aproape de un supererou, căci  acceptarea morții este sfâșietoare pentru un fiu îndurerat în a cărui imaginație cea care i-a dat viață era mai rapidă decât moartea, ea fiind atât de puternică încât nu avea cum să nu triumfe în fața doamnei cu coasă.

Deși s-a scris mult în literatura universală despre timp, E.E. Schmitt reușește să surprindă cu emoție cum pierderea persoanei dragi, devine pentru cel lăsat în urmă ca o răsturnare de clepsidră, care învârte direcția timpul: Gândesc în sens invers. Existența mea are un capăt -optzeci și șapte de ani-și număr. Îmi mai rămân trei decenii. Ce sinistră revoluție ! Înainte, anii îmbogățeau slăbănogul de zero de plecare. Astăzi îi scad din cifra fatidică.  (Optzeci și șapte de ani fiind vârsta la care se stinge din viața mama lui.)

Drumul de la deznădejde, cu popasuri în momente de cumpănă, până la pledoaria pentru viață este redat și cu ajutorul rudelor. Tatăl său, este privit cu îndoieli de paternitate și zugrăvește contextual în flashbackuri, zdruncinarea identitara coborâtă până la un nivel genetic. Florence, sora sa, pare să-l aprobe atât la cumpărăturile funerare , dar și în uimirea în fața întâmplării fatidice. Colombe, fata vitregă mai mare, trece printr-o situație medicală delicată și-l face să realizeze cât de fragil este viitorul și cu câta prudență se bucură de momentele fericite.

Traseul spre lumină, golul absenței dincolo de amintiri pare să fie potolit și cu obiecte. Casa reflectă și ea o însemnătate aparte, căci a renunța la ea,  pare să  fie echivalent cu a renunța la persoana de care îți amintește. Apartamentul se prezintă tineresc, curat, luminos, viteaz, ordonat, adjective pe care le găsim și atunci când se face referire la femeia din memorie, pe care moartea o descătușează de vârsta bătrâneții și pe care acum și-o putea aminti la fel de bine la treizeci, patruzeci sau cinzeci de ani.

Autorul francez pe lângă omagiul pe care îl aduce mamei sale, aș spune că realizează prin acest jurnal o foaie de parcurs. Acestă foaie începe cu un deces, are mai multe opriri la: amintirea mamei, la obiecte, la apartament, la rude și muncă până la o destinația unde avem să aflăm răspunsul la întrebarea definitorie a celui care se află acum într-o ipostază nouă:

Ce poți face când nu mai poți face nimic? Ce mai poți face, când nu există soluții, când ești neputincios, când nimic nu poate fi dat la schimb sau întors, când ești un orfan debutant care își pierde reperele și sensul. În tot acest parcurs, care durează doi ani, Eric, cum îi plăcea mamei să-l alinte, nu încetează să-și păstreze un optimism al prezentului ce trebuie privit ca pe un dar.

Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit. Făcând acestea, ratezi prezentul, singurul care există, căzând în două capcane, cea a viitorului care nu există și cea a trecutului care nu mai există. Cât timp pierdut! Sau mai degrabă: cât prezent pierdut ! 

Stilul este unul concis, aforistic, care îl determină pe cititor să-și sublinieze multe dintre ideile găsite. Fiecare om drag, este un născător de univers unic  în care ne descoperim și pe care atunci când îl pierdem ne confruntăm cu o situație antitetică: nevoia de a plânge și nevoia de a fi fericit. Odată cu moartea unei persoane vorbim și despre pierderea unui sine propriu  pusă în contrast cu dorința de a găsi noi motive de bucurie. E.E. Schmitt subliniază această dorință insesizabilă de a fi și de a nu fi fericit în același timp, precum și durerea confuziei generate până în momentul deciziei, care va atrage după sine și timpul sentimentelor.

Doliul presupune două drumuri independente unul de celălalt, timpul deciziei și timpul sentimentelor. Să vrei simultan să fii fericit și să nu fii fericit . Totuși nu poți deveni fără a fi hotărât. Timpul deciziei precedă și inspiră timpul sentimentelor.

Cartea nu este un rețetar pentru o desprindere mentală sau pentru escamotarea realității. Aș privi-o mai degrabă ca pe un avertisment blând, ca pe o pregătire pentru cei care încă n-au pierdut pe nimeni iubit, iar pentru cei care au trecut printr-o astfel de experiență, ca pe o regăsire într-o secvență  de încapsulare mentală în singurătate (Oriunde m-aș duce plec înainte de a fi sosit) cu un alt suflet îndurerat care  înțelege și oferă alinare.