Romanul lui Laurent Gounelle, Ziua în care am învățat să trăiesc, ne vorbește cald prin personajele sale, asemeni unui prieten pasionat de filosofie, psihologie și dezvoltare personală, aflat la extremă opusă de brutalitatea unui psihiatru, despre o cautare interioara pe care ar trebui să o parcurgem atunci când nu mai găsim motive să fim fericiți.
Pornind de la un citat din Karl Jaspers Omul nu-și descoperă adevăratul sine decât în situații limită, ni se prezintă parcursul lui Jonathan, unul dintre cei trei asociați alături de Angela si Michael al unei firme de asigurări cu perspective promițătoare de dezvoltare. El și Angela au avut un mariaj de șapte ani încheiați pe baza unor acuze de infidelitate. Despărțirea de soție îi lasă sentimentul dureros al pierderii, al singurătății și al depresiei. Episodul existențial deja vulnerabil în care se afla este augmentat de un moment al hazardului, când în timp ce își plimba fiica, lui Jonathan îi apare în față o țigancă ce îi spune că nu va mai avea mult de trăit. Deși era perfect sănătos, sentința morții, fie ea și cu caracter ezoteric, zdruncină universul psihologic șubred, aflat la doar 3 luni după separarea de Angela.
Cu toate că refuză rațional toate prezicerile clarvăzătoarei și caută să-și distragă atenția cu activități care să-l țină ocupat, subconștientul își exercită puterea și încep să apară efectele somatice, ale unor dureri de cap, ce îl panichează și mai mult. Chiar dacă ideea în sine a morții bazată pe prezicerea unei țigănci i se pare absurdă, Jonathan afișează o teamă constantă în fața unui final tragic, a unei despărțiri de viață pentru care nu era pregătit în acel moment. Întreaga lui existență fusese o luptă pe baricade, în care s-a aflat nevoit să se zbată pentru fiecare firimitură. Dându-și seama că majoritatea problemelor sale nu erau cauza ci propria viziune asupra vieții se hotărăște să-și ia o vacanță pentru a o vizita pe mătușa lui Margie.
Prima parte a vacanței, Jonathan alege să și-o petreacă într-un dolce farniente: cunoaște toate terasele, merge la plajă în cele mai frumoase golfuri, gustă produsele preferate din patiserie, contempla la cerul înstelat, filtrează, dansează pe terasa unui night club și privește apusuri cu un pahar de Chardonnay în mână, însă cu cât se afundă în trândăveală ce vine cu o stare de bine, mai abitir nu găsește fericirea, nici satisfacție, ci toate îl lasă cu o senzație de gol.
Urmând îndemnul gazdei sale, Margie, pornește prin pădure la o banală plimbare. Nu mai făcuse asta de mult timp și constată cât de mult pierduse emoțional la volanul unei mașini în detrimentul senzației de adrenalină generat de viteză.
Jonathan ilustrează tiparul omului contemporan, care a pierdut conexiunea cu universul vegetal și animal și s-a legat informatic la cele mai oribile evenimente de pe glob, la viețile altora care cer validare, la reclamele care intruziv și inexorabil apar în căsuța de e-mail, făcând pe oricine să-și focuseze atenția în milionimi de secunde cumulate spre ceva total lipsit de importanță. Scurta drumeție prin pădure îl ajută să se conecteze cu el însuși, cu trupul, cu sentimentele și gândurile lui. Civilizația pare acum să îi răpească ceva ceea ce natura i-a dat mereu fără să constate. Dezvoltarea tehnologică din secolul 21 i se dezvăluie a fi tot mai apăsătoare, venind cu un constant gol interior, care interzice sentimentul de mulțumire deplină. Actualitatea cotidiană aruncă mereu omul în competiții sau oferă constant ceva mai bun sau mai mult de obținut. Călătoria căpătă dimensiuni temporale noi, căci timpul pare să treacă mai greu. Cultura imediatului și a ultra reactivității în care se scăldă îl face să nu mai fie atent la detalii. Mergând pe jos, reușește să conveargă cu timpul naturii, al universului al vieții înseși, a ființei noastre intime.
Margie, este o figură maternă, călăuză pentru ghidarea psihologică a nepotului său, aflat în căutarea unor răspunsuri catharhice. Un paragraf interesant mi s-a părut cel în care aceasta afirmă că: scopul creștinilor este de a îl găsi pe Dumnezeu, al budiștilor pe Nirvana, și a-l ateilor de a găsi Fericirea, în fond cu toții căutam cam același lucru o împlinire sufletească, iar plăcerile accesibile : o seară de butonat televizorul, plăcerile carnale, imediat consumate vin cu sentimentul dezamăgirii, dar reprezintă o experință, care ne dovedește că orice căutare în exterior, obligă mintea să se focuseze pe alte lucruri distante noua din exterior. De aceea poate multe religii, încearcă să-și convingă adepții să stea cat mai departe de plăceri, de așa numitele păcate. Khtahayan, cuvântul tradus de către Iisus prin păcat, înseamnă de fapt greșeală. A face păcate, nu înseamnă neapărat că faci ceva greșit, ci că te îndepărtezi de scopul tău și de tine, împingându-ne cât mai departe de noi.
Dialogul cu mătușa sa realizează și scurte incursiuni, ce trimit la copilăria lui. Plăcerile futile sunt construite de către societate încă de pe vremea primilor ani, când Crăciunul este asimilat și cu ideea de cadou, cu actul în sine de a primi ceva din exterior. Asemeni, unui prieten bun, Margie nu oferă răspunsuri concrete, dar invită la o căutare a sinelui pentru a obține deplinătatea sufletească. Privind în exterior vom simți și mai acut lipsa elementelor de fericire, iar satisfacerea dorințelor pare să devină în zilele noastre scopul, însăși motorul vieții. Adesea muncim, sacrificându-ne, fără sa ne dăm seama dacă avem cu adevărat nevoie de lucrul acela după care alergam. Dorințele mereu sunt prezente în noi, nu le putem reprima, sunt ca dietele, pe care atunci când vrem sa le ținem, ne fac să ne gândim si mai mult la ciocolata aia gustoasă. De aceea este important să adăugam vieții interioare, lucruri mai puternice decât dorințe, acestea din urmă dizolvându-se în lumina puternică a celorlalte. Margie recomandă o ancorare în timp și în spațiu, o decodare a inimii, o aplecare către acele lucruri care ne fac să ne simțim mulțumiți cu adevărat, pătrunși de o fericire care vine din cele mai adâncuri straturi are ființei noastre.
Romanul este unul destul de dinamic, cu răsturnări de situații construite și cu ajutorul altor personaje: un blogger gata să facă orice pentru a obține niște likeuri, un asociat competitiv dispus să înșele pentru a obține un profit ilicit. Personal atenția mi-a fost captată de profunzimea conversațiile dintre Jonathan si Margie care par a fi niște dialoguri socratice neșlefuite dintre un maestru și un ucenic, dintre un neștiutor însetat de cunoaștere și un bătrân filosof înzestrat cu puterea înțelepciunii, a unei vieți ceva mai expuse experiențelor. Se abordează de asemenea ideea că toți oamenii sunt conectați între ei, că luptând unul împotriva celuilalt, luptăm de fapt cu noi înșine, se explică ideea unui câmp morfic, o legătură de un alt ordin, în care sinele nostru se conectează într-o alta dimensiune la informații care ne unesc și pentru care relațiile sunt esența vieții noastre. Se abordează și ideea luxului care compensează lipsa stimei de sine și multe concepte pe care vă las să le descoperiți singuri. Multe perspective se dezvăluie gradual ctitorului cu fiecare capitol, dacă va reuși Jonathan prin parcurgerea meditativă să-și anime viața lividă, dacă va reuși să se descopere pe sine și dacă finalul prezis de clarvăzătoare va avea să se întâmple, veți afla parcurgând paginile romanului.