Am stat de vorbă cu Mihaela Buruiană despre volumul ei de debut, Pe cine iubești mai mult? și despre ce înseamnă să fii scriitoare în ziua de azi. Mi-a plăcut tare mult volumul ei de proză scurtă. Atât Roșu – prima povestire – cât și Generații – ultima – au stârnit în mine o mișcare. E ca și cum simți că ai o energie acumulată în abdomen și, citind ceva bun, începe și se mișcă. Toată mișcarea asta formează un ciclon interior și sfârșești plângând cu mucii până la genunchi. Foarte intensă experiența lecturării acestui volum.
Cine este Mihaela Buruiană?
Bună, Sînziana! Mulțumesc, mă bucur că povestirile mele te-au emoționat.
Întrebarea asta introductivă pare simplă, dar nu e. O să încerc să răspund foarte pe scurt: sunt o persoană normală, cu bune și cu rele, pasionată de citit dintotdeauna, suficient de norocoasă, dar și de perseverentă, încât să fac o meserie pe care o iubesc – cea de traducătoare, inclusiv literară – și, de aproape un an, autoarea unui volum de proză scurtă apărut în imprintul n’autor al Editurii Nemira.
După cum vezi, viața mea se învârte în jurul cărților și al poveștilor, indiferent că le citesc, le traduc sau le scriu, dar am și alte interese și bucurii, cum ar fi natura, grădinăritul sau animăluțele. Îmi plac plimbările lungi pe jos, întâlnirile cu o mână de prieteni, muzica bună și bucătăria mediteraneeană. Am o fire calmă și optimistă, pe care încerc să o protejez de lumea tot mai haotică în care trăim.
De unde vii? Poți să-mi povestești puțin despre copilăria ta?
M-am născut într-un orășel din sudul Moldovei și mi-am petrecut copilăria printre betoane, alături de o gașcă mare de fete și băieți de vârste apropiate. Țin minte că ne jucam pe afară până după lăsarea întunericului: ne alergam, strigam, băteam mingea, săream, ne cățăram pe ciupercăria din cartier etc. Când jocurile clasice nu mai erau de ajuns, interveneau imaginația și jocul de roluri. Puneam în scenă seriale TV și întruchipam personajele preferate sau ne confruntam cu propriile momente dramatice: jucării râvnite, prietenii care se înfiripau și se destrămau, mici dezamăgiri sau neînțelegeri.
Asta era în anii ’80-’90, înainte de internet și de rețele de socializare, de tablete și smartphone-uri. Nu vreau să fac o pledoarie nostalgică pentru vremurile de altădată, zic doar că-mi pare bine că am apucat să am o copilărie și o adolescență libere de presiunea socială de acum. De altfel, cartierul și ceva din atmosfera de atunci, de la joacă și de la școală, sunt evocate în povestirile din prima parte a volumului.
Ziceam și pe TikTok că, în concepția mea, copilăria e locul în care găsești răspunsurile maturității. Crezi că se aplică și la tine? A găsit adultul Mihaela răspunsuri în copilărie după ce a terminat de scris Pe cine iubești mai mult?
Cred că în copilărie se sădesc semințele din care răsar trăsăturile care ne definesc la maturitate. Cu alte cuvinte, mediul în care se formează un copil influențează devenirea lui de mai târziu. Asta înseamnă că un copil care crește suficient de liber, de curios, de susținut și de apreciat poate ajunge un adult încrezător, optimist și descurcăreț, la fel cum un copil privat de lucruri materiale sau emoționale poate avea de luptat la vârsta adultă cu tot felul de sechele.
În ceea ce mă privește, cred că am putut să scriu povestirile astea abia după ce și tocmai pentru că mi-am făcut ordine în gânduri și trăiri. Scrisul a fost, într-o mare măsură, o metodă de sublimare și de extrapolare, elementul autobiografic fiind doar punctul de plecare în multe dintre texte, care apoi au mizat pe ficțional.
Care a fost motivația de a deveni traducătoare?
Limbile străine m-au atras de la primele lecții și le-am rămas fidelă până acum. Am fost ceea ce s-ar numi o tocilară: eram mereu atentă la orele de engleză și franceză, lucram și singură acasă culegeri întregi de gramatică și vocabular, citeam cărți în original și-mi scoteam într-un caiet cuvintele necunoscute, mergeam la olimpiade etc. Doar că eu făceam toate lucrurile astea cu plăcere, cu pasiune chiar, așa că nici nu mi se păreau dificile, nici nu le percepeam ca pe niște obligații.
Am început să studiez limbile străine abia în clasa a cincea, respectiv a șasea, și eram avidă să absorb cât mai mult. Astăzi, romgleza e la ordinea zilei, dar, în anii ’90, accesul la conținutul străin era mult mai sărac, aveam doar cărți și filme sau posturi TV în alte limbi. Măcar filmele n-au fost dublate, ca în alte țări.
Facultatea de Litere, secția de Limbi străine, a fost urmarea firească. Acolo sau poate chiar mai devreme, în liceu, mi-am dat seama că mă atrag traducerile și asta mi-am dorit să fac. Învățământul nu mi s-a părut potrivit și n-am regretat niciodată alegerea asta.
A fi traducător implică mult mai multe decât își închipuie, de obicei, oamenii. Nu avem aici spațiul necesar să mă lansez într-o tiradă despre cât de migăloasă și subapreciată este meseria asta, dar e un subiect despre care am mai vorbit în spațiul public.
Ce mă motivează în continuare s-o fac? O să mă refer aici strict la traducerile literare: dragostea pentru cărți și pentru subtilitățile lingvistice, satisfacția de a fi găsit o soluție potrivită la un joc de cuvinte sau o glumă greu de redat, mulțumirile câte unui cititor atent, mândria de a fi contribuit cu ceva la experiența de lectură a atâtor oameni.
Dar scriitoare?
Mi-am dat seama, la un moment dat, că toate poveștile alea pe care le aveam în minte pot fi spuse și altora, că din atâția ani de citit și tradus am învățat câte ceva despre scris, că actul creator te îmbată de un fel de putere demiurgică și îți dă dependență, dar că din asta – din fericire – ai de câștigat și tu, ca autor, și ceilalți, ca cititori.
Am observat că e un nou trend: scriitoare care aleg proza scurtă înțesată cu referințe autobiografice. Crezi că e o nouă formă de terapie?
Nu știu dacă e un trend și dacă te referi la literatura română, în special, sau la literatura universală, în general.
E firesc să scrii despre ceea ce cunoști. Mai ales ca debutant. Dar și dacă ai fi autor de SF, tot te-ai baza pe experiența proprie pentru a reda relațiile dintre personaje, reacții, gânduri etc. Ești suma experiențelor tale, deci felul în care vezi lumea își pune amprenta pe ceea ce scrii. Sigur, elementele autobiografice pot fi incluse în mod direct și evident sau pot fi deghizate, ficționalizate. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia, în funcție de intenții și posibilități.
În literatură română, da, se folosește mult autobiograficul, nu numai în proza scurtă, care a explodat în ultimii ani, și nu numai de către scriitoare. Mie nu mi se pare important să știu dacă o carte este inspirată din experiența personală a autorului, decât dacă asta își dorește el să se știe. Altfel, singurul lucru important pentru mine e să fie o carte scrisă bine. Iar asta înseamnă o poveste pe care eu s-o cred și care să mă captiveze.
Sunt o mulțime de cărți bune inspirate din biografia autorilor (și-mi vin în minte acum Dulcele bar, de J. R. Moehringer, Cenușa Angelei, de Frank McCourt, sau Robie, de Somerset Maugham), respectiv a autoarelor (Interpretul de maladii, de Jhumpa Lahiri, care e chiar volum de proză scurtă, Portocalele nu sunt singurele fructe, de Jeanette Winterson, sau Americanah, de Chimamanda Ngozi Adichie). Și astea sunt doar câteva exemple, care, îmi dau seama acum, provin toate din literatura de limbă engleză. Dacă ne extindem aria de căutare, în mod sigur găsim și altele.
Aș zice că scriem despre noi și când folosim explicit elemente din viețile noastre, dar și când ne închipuim povești despre lume, în general, pe care le arătăm așa cum le vedem noi.
Ce-i drept, media a început să le dea o voce și femeilor. Nu mai trăim asuprirea surorilor Bronte, sau lupta Virginiei Woolf cu tehnica lui James Joyce. Cumva s-au mai așezat polii de putere. Crezi că asistăm la începutul unui val în care femeile aleg să-și ia vocea în propria cerneală? Un val în care personajele feminine chiar sunt scrise de femei?
Femeile sunt mai vocale și aduc în discuție subiecte grele și perspective unice, de la maternitate și sexualitate la abuz și discriminare, de la relații de cuplu sau de familie, la carieră și politică. Și în literatură au apărut multe nume noi, ceea ce mă bucură. Am observat, de altfel, prozatoare și poete de douăzeci și ceva de ani, care scriu foarte bine, cu dezinvoltură și asumare.
În același timp, eu apreciez literatura pentru rolul ei de a spune o poveste și pentru mijloacele stilistice cu care o face, astfel încât impactul să fie maxim. Dacă, în același timp, expune o situație, evocă o perioadă istorică, oferă informații și perspective, ridică o întrebare, supune atenției publice o temă etc., foarte bine. Dar nu cred că e treaba literaturii să urmeze o agendă politică.
Revenind la personajele feminine scrise de femei, evoluează vremurile, evoluează și personajele și felul în care sunt ele portretizate în literatură. Femeile nu mai au de înfruntat limitările din trecut, nu mai sunt reduse la fiice, soții și mame, iar autoarele pot acum să le redea în toată complexitatea lor. De altfel, și autorii sunt liberi să facă același lucru, cu provocările pe care le presupune crearea veridică a unui personaj de sex opus.
Revenind la volumul tău de debut. Care e fost motivația de a scrie? Cum a fost tranziția de la traducător la autor?
Poate că impulsul decisiv a venit odată cu schimbarea stilului de viață, cu izolarea din pandemie, cu o mai bună cunoaștere a propriei persoane. Poate că, pur și simplu, venise momentul să eliberez niște energii creatoare în care nu avusesem suficientă încredere până atunci. Poate că, scrise mai devreme, povestirile astea ar fi fost cu totul altfel și, atunci, au avut nevoie de timp să se coacă pentru a căpăta forma asta.
Cert e că experiența de traducătoare m-a ajutat mult pentru că eram obișnuită să lucrez cu textele, să fiu atentă la nuanțe, registre, detalii, îmi dezvoltasem ochi și urechi pentru scrierea cursivă și expresivă etc. În plus, am constatat că și reversul a fost valabil: am simțit că și experiența scrisului m-a ajutat să devin o traducătoare mai bună. Așa că cele două se completează și se potențează reciproc.
Ce sfaturi ai pentru tinerele cititoare?
Să citească mult și cât mai variat, să-și formeze spiritul critic, să și-l exerseze, să fie curioase, curajoase, deschise, să descopere și literatura română contemporană, să vorbească despre lecturile lor și să le facă poftă și altora de citit, pentru că, se știe, piața de carte românească este destul de mică, iar un număr îngrijorător de mare de români nu citesc nici măcar o carte pe an.
Dacă ai ajuns până aici vreau, în primul rând să îți mulțumesc. Acum, te invit să citești cartea Mihaelei și să-mi spui ce impresie ți-a lăsat. Pe mine mă găsești aici, aici și aici.