În romanul “Little Women” al Luisei May Alcott, Jo naratoarea poveștii se întreabă: oare cine ar fi interesat să citească despre mărunta ei viață, despre cotidianul palpabil oricărui cititor, recompus din fragmente cusute cu fire autobiografice și semi-autobiografice, adunate atât din copilărie, cât și de la maturitate. Iar timpul răspunde. La mai bine de 150 de ani de la publicare, povestea seducătoare a patru surori din orașul Concord ce trec prin aventurile și greutățile contextului istoric (încheierea Războiului Civil din SUA) e nelipsită din librării. Într-un astfel de cadru, al descrierilor despre violența tăcută a rutinelor din lumea aflată în imediata noastră apropiere ne introduce și Mihaela Buruiană, în volumul “Pe cine iubești mai mult?“.
“Pe cine iubești mai mult” este un volum de proză scurtă al generației ‘80, urmărită ca într-o spirală până în 2023. Călătoria personajelor își are ca punct de plecare băncile școlii după căderea comunismului și se rostogolește de-a lungul timpului urmărindu-și protagoniștii până la maturitate între rutine, dezastre, traume, tăceri, obiceiuri și tertipuri în mai toate mediile sociale. Ritmul rapid al timpului, care trece nemilos, îi împrăștie pe acei elevi ai anilor ’90 în medii rurale, în corporații, în căsnicii eșuate, în visul iluzoriu al adolescenței în care sperai că o să fii prieten cu propriul tău copil.
Copilăria
Pornind de la un spațiu al școlilor, în care tabloul Tovarășului taman ce a lăsat un gol deasupra tablei, dezbaterile sunt în toi, iar trecerea fracturată către democrație are granițe ce ar trebui așezate la intersecția dintre perspective. Ședința cu părinții are ca subiect central purtarea uniformelor. Ca o pendulare între primejdie și exprimare, purtarea lor era văzută de unii părinți ca o prelungire a pionieratului, în vreme ce pentru alții ar fi o libertate prea mare nepurtarea lor și o înțelegere nu tocmai potrivită a ceea ce a însemnat Revoluția.
Identitățile acestor elevi se așază între copertele Mihaelei Buruiană. Dacă în copilărie așa cum amintea și Remus Boldea, oricine locuia în capătul aleii era prietenul tău și în romanul “Pe cine iubești mai mult?“ maturitatea înseamnă îndepărtarea de ceața naivității și o claritate uneori dureroasă asupra criteriilor de care ținem cont atunci când luăm decizii :
Ca atunci când era mic și îl întreba câte o babă în sat:” Ia zi, pe cine iubești mai mult, pe mă-ta sau pe tac’tu?”, iar el ridica din umeri și râdea, fiindcă îi iubea pe amândoi la fel de mult și nu putea să aleagă. Acum ar ști ce să răspundă, dar nu-l mai întreabă nimeni că-i prea mare.
Maturitatea
Capitolele de maturitate vin cu lupta mocnită a personajelor după ce rutina alunecă pe panta abruptă a interiorizării, iar alegerea e ca statuia lui Ianus așezată pe o graniță fragilă. Întrebările în jurul protagoniștilor sunt asemeni electronilor în jurul unui nucleu, în continuă rotație, dar și generatoare de mișcare. Mai mergi la reuniunea de zece ani atunci când treci printr-un divorț și posibil să atragi toate privirile compătimitoare ale celorlalți? Cât de mult îți complică existența un copil și cum s-ar schimba tabieturile dacă la vârsta de aproape patruzeci de ani, te decizi să ai unul? Ar mai putea fi cariera pe primul loc și ce anxietăți ar stârni asta? Cât de importantă este facultatea pe care o urmăm? Să fie în domeniul artistic, o alegere pentru suflet sau ar trebui să alegi ceva să-ți permită să-ți întreții o familie? Și ce te faci când te nemulțumește ceva, dar nu știi concret ce-ți lipsește. Cum treci peste moartea cuiva din familie, care te ia prin surprindere, în timp ce anii trec, iar muzica devine un simplu zgomot de fundal și nu un scop în sine.
Luată așa la bani mărunți, nu ar știi să spună ce o nemulțumește: cu Cristi se înțelege bine, bani are, nu-i lipsește ceva concret. E doar așa o stare de oboseală, de plictiseală, de derută. Se dă de ceasul morții la serviciu, nici ea nu știe de ce, poate pentru că așa s-a învățat. Cheltuie aiurea pe tot felul de prostii , de care se plictisește repede. Se întâlnește cu câțiva prieteni cu care, pe zi ce trece, constată că are tot mai puține în comun. Nici răbdare nu mai găsește să asculte mereu aceleași povești.
Cele zece povești din partea a doua a volumului, dezvăluie culori gri și neutre dintr-o lume a adulților pe care o visam mult mai colorată, copii fiind. Întâlnim momente de rutină, melancolie, deziluzie ș-apoi o acceptare a lor cu aceeași măsură cu care ne acceptăm imperfecțiunile și disfuncționalitățile.
Adultul de azi încearcă să îngroape copilul de atunci și, până la urmă, ajung o ființă cu mai multe capete: unul care se teme și se ascunde, altul care vrea să muște și să se apere, un al treilea care își dorește o îmbrățișare ca între surori iubitoare, un al patrulea care încearcă să zâmbească grațios în public. Nici nu e de mirare că-mi vine să țip, și să plâng. Mi-or fi luat-o hormonii razna.
Cu o scriitură plină de paragrafe meditative, ce trimit cititorul la un scaninng mental al propriei vieți, autoarea reușește să jongleze (parcă cu lejeritatea unui jucător de SIMS) personaje în adăposturi, ulițe, în zone rurale, urbane sau în lumi virtuale. Aici durerea este resimțită în momentele de blândețe ale situațiilor imposibile sau în cele de violență.
Veridic construiți prin transparența trăirilor proprii în experiențe autentice, copiii de ieri (Lenuș, Cami, Cătălina, Andra, Alex, Anuța, Ștefana, Liliana, Onuța ) își conturează identitățile cu fiecare alegere și parcă nu rămân doar în paginile volumului “Pe cine iubești mai mult?”. Oricând poți crede că o poveste de-a Mihaelei Buruiană este un mesaj mai lung ce-l primești de la un prieten pe Instagram, într-o zi obișnuită în care rănile interioare mustesc.
