Atunci când purtăm semnele unei agresiuni fizice sau pur și simplu ne lovim la nivelul corpului vorbim în termeni medicali despre traumatisme pe care adesea încercăm să le tratăm cerând ajutor farmaceutic sau medical. Atunci când însă suntem răniți la nivel emoțional prea puțini dintre noi avem exercițiul psihologic pentru a folosi din nou termenul de traumă și de a ne trata apelând la un ajutor specializat. Lucian Blaga spunea că stările care par că nu au niciun motiv au adesea motivele cele mai ascunse, iar corolarul acestei fraze mi-aș permite să spun că este teoria lui Gabor Mate, conform căreia într-un stadiu mai avansat corpul nu se va manifesta prin stări. El va începe să-și exprime durerea prin atacuri de panică, depresie, insomnii, anxietăți sau diferite boli pe care n-ar trebui sa le privim ca pe un atac extern, ci ca pe ceva ce se dezvoltă în interiorul unui organism vulnerabil, care nu reușește să-și găsească un echilibru emoțional.
Sub acest auspiciu rămân însă suspendate câteva întrebări: Cum să-ți dai seama care îți sunt limitele? Cum să le trasezi cu vehemență pentru cei din jur astfel încât să nu mai fie încălcate, mai ales atunci când anunțăm că au fost deja atinse? Cum recunoaștem ca fiind abuz solicitările permanente de schimbare și modelare? Când învățăm să observăm că absența, tăcerea, ignoranța, furia, violența sau dependențele sunt rezultatul unor răni interioare? Unde suntem responsabili și unde se termină sfera controlului nostru? Cum să înțelegi lumea și cum să iubești, fără ca mai întâi să te înțelegi și să te iubești pe tine?
Cătălina Dumitrescu în volumul “În interior. Momente de întâlnire cu tine însuți” își propune să împrietenească cititorul cu psihoterapia și oferă câteva unelte narative prin care fiecare dintre noi să înțeleagă viața în formele ei cele mai pure: cu plictiseală, infidelitate, iubire, cu lipsa ei, cu pierderi, despărțiri, blândețe, iertare și reziliență pentru a atinge această stare de echilibru și libertate interioară, menționată și în rândul medicilor psihiatrii. Împingând cititorului scaunul nu tocmai confortabil al psihoterapiei, autoarea amintește cu precauție încă de la începutul volumului său că deși suntem singuri pe drumul nostru, împărtășim totuși cu toți ceilalți oameni dorința de a avea o viață de calitate și rătăcirea, sub diverse forme, în a ajunge la această destinație.
Cartea este o pledoarie pentru a pipăi pereții emoțiilor noastre până ce găsim întrerupătorul cu care să oprim zgomotul de fond al așteptărilor externe și a ne asculta doar pe noi înșine. Este o traducere elegantă a suferinței, într-un limbaj al normalității.
În prima parte a volumului Cătălina Dumitrescu risipește ceața impresiilor conform cărora echilibrul psiho-emoțional poate fi atins bifând cariera, casa, familia și vacanțele pe care societatea de astăzi le promovează ca fiind rețete de împlinire. Aceste averse de impresii intens repetate de-a lungul multor generații, deși ne oferă validarea de care cu toții avem nevoie, au efecte vremelnice. Libertatea noastră interioară oricât încercăm să ne păcălim că nu ne este necesară, că putem foarte bine să trăim captivi și subjugați de compromisul alegerilor “necesare împlinirii”, tinde să se reafirme, să sublinieze disfuncționalitatea vieții noastre și să iasă la suprafață, cerându-și(ne) dreptul la o împlinire autentică, care nu mimează și cosmetizează propria devenire. Pe termen lung o lipsă de aplecare asupra adevărului, poate duce la insatisfacție, la o instalare insidioasă a unei stări de imaturitate prin nerecunoaștere, iar sentimentele și intențiile bune contra paradigmatic se pot modifica în timp până la pragul de suferință ce otrăvește modul în care ne comportăm.
Singurătatea este văzută în esența sa psihologică, de către autoare, ca fiind o alegere. Ea nu înseamnă doar suferință, ci are beneficii și neajunsuri la fel de valide cu o relație. Omul este construit dintr-o multitudine de fațete și a-l reduce doar la rolul de partener poate denota o sărăcie interioară care să anuleze alte laturi ale identității sale.
În inventarierea multiplelor vulnerabilități și armuri pe care oamenii le îmbracă, nu putea să lipsească din acest volum și o mică pledoarie despre perfecțiune. Trăsătura este văzută aici ca un scut al caracterelor rușinate, nefiind neapărat o luptă pentru a fi mai bun, ci o dorință de a fi pe placul mai multor persoane.
O bună parte din volum se apleacă asupra iubirii. Fie că se încearcă perspectiva patologică a acesteia, fie că este analizată din perspectiva resemnării, psihoterapeuții români par după cum spunea și Dan Alexe, să se confrunte cu „dacopatii” și rătăciri culturale. În societatea noastră, conform Cătălinei Dumitrescu la nivel colectiv este imprimată relația de tip “Tom & Jerry”. Ea este un tipar competitiv, construit pe fondul unei lupte constante pentru putere și o stare de agresiune amestecată cu afecțiune. Într-un astfel de mediu în care aprecierea reciprocă este pusă prea des sub semnul întrebării, libertatea interioară devine la rândul ei suprimată sau inhibată. Lipsa comunicării pe o astfel de scenă instabilă, mai ales în relațiile în care partenerii își fac cu greu mărturisiri, poate determina acte de posesie sau control pentru a readuce un echilibru de scurtă durată.
„În interior. Momente de întâlnire cu tine însuți” este o carte care trebuie citită și luată în seamă. Ea răspunde prin suplețea scriiturii și a argumentării rafinate, unor probleme reale într-o lume în care pare că-și copiază tot mai mult reperele fericirii de pe rețele de socializare. E o carte care știe să-ți găsească sufletul, să-l lase să-și plângă abandonul și apoi să-l învețe că dincolo de imperfecțiunile noastre cu toții avem tot ce ne trebuie pentru a transforma inautenticul asupritor, într-o stare de bine.
Citate preferate
__________________________________________________________________________________
♦Când nu alegem adevărul vom repeta aceleași greșeli. Atunci când încercăm să spunem adevărul, iar cei din jur nu îl doresc, este tot un comportament care nouă ne va aduce suferință. Pentru sănătatea noastră psihică este necesar să ne oprim atunci când adevărul nostru doare și nu depinde de noi ca schimbarea să se producă. Noi suntem datori nouă înșine cu adevărul pentru că aici putem facem o schimbare, în sinele nostru. În cazul celorlalți nu putem interveni pentru a produce o schimbare, acesta se poate înfăptui doar când celălalt își dorește și primește adevărul, dar avem misiunea după cum spunea și Socrate, de-ai ajuta pe oameni să găsească ideile corecte, care se nasc din adevărul interior al fiecăruia.
♦Adevărul este una dintre valorile care te ajută să trăiești sănătos emoțional și psihic, care atunci când există între doi oameni sau în tine însuți aduce cunoaștere, înțelegere a faptelor si implicit eliberare psihologică.
♦Lipsa adevărului poate însemna un abuz emoțional.
♦Cu cât ne ferim mai tare de adevăr într-o relație, cu atât relația respectivă este mai fragilă, lipsită de satisfacții și va alimenta frustrarea, durerea și sentimentul de neputință.
♦Plecăm din fiecare zi, din case, de la locuri de muncă, uneori și din țară, plecăm din iubire, iar la final plecăm și din viață.
♦Mulți dintre noi suntem niște copii mari sau, altfel spus, ne-am îmbrăcat în hainele părinților noștri având în interior dimensiunea psihologică a unui copil.
♦Emoțiile sunt parte din noi și ne însoțesc permanent, nu putem înceta să le simțim, iar cu cât ne vom opune mai tare lor, cu atât vor persista mai mult, până când ne vor copleși dacă le reprimăm. Oricât de dificil de gestionat ar fi, a le reprima nu va face decât să agraveze problemele.