În interviul cu dr. Elian Toloanca acesta ne spunea că adresabilitatea oamenilor către psihoterapie/ psihiatrie este încă destul de redusă, iar multe dintre stările de anxietate, neliniște , impulsivitate, toleranță scăzută la frustrare, dispozițiile de stări ondulatorii în timia zilnică ajung chestionate în cabinete doar în orașele mari, în timp ce la câțiva zeci de km distanță de noi sunt oameni condamnați să poarte bolovanul sisific al suferinței în singurătate.
Cum am putea să ne eliberăm totuși de suferințe sau măcar să le aducem la un stadiu de tolerabilitate funcțională? este probabil o întrebare la care cu toții ne-am gândit cel puțin măcar o dată în viață și la care Lori Gottlieb ne răspunde încă din primele rânduri ale cărții sale: “Poate ar fi bine să discuți cu cineva”.
Volumul de față își propune să ne învețe cât de important este modul în care ne raportăm la ceilalți și cum discuțiile, în detrimentul tăcerii, pot conduce la obținerea schimbării. Procesul terapeutic este explicat cu exemple clare, iar cititorului i se oferă un loc de meditare pe aceeași canapea pe care deja stau și discută un pacient și un terapeut.
Dacă Erich Fromm în “Arta de a asculta” lasă noi „concepte-instrument” prin care clientul/pacientul să-și recompună realitatea, autoarea noastră oferă o transparență, în ceea ce presupune greutatea în aplicare a acestor tehnici chiar și de un pacient care le cunoaște la nivel teoretic. “Pe măsură ce analizează viața pacienților ajunși în cabinetul ei, Lori Gottlieb își dă seama că problemele cu care aceștia se confruntă sunt aceleași pe care le discută și ea în cabinetul lui Wendell”.
Lori în rolul de terapeut
“De ce aici și acum ?” este întrebarea pe care o primesc la prima lor ședință de terapie: John, Julie, Charlotte, Holly, Rita și alți pacienți. Formula de inițiere a conversației care ne duce cu gândul la celebra frază freudiană: ”cel care nu are un << de ce?>> în viață nu se va împiedica în niciun <<cum?>>”, sondează în apele tulburi ale durerii, limita suportabilității și ce anume a făcut ca această graniță să fie încălcată.
John este un pacient pentru care afirmația lui Sartre se potrivește cel mai bine: “Infernul sunt ceilalţi.” Este tiparul omului uşor de etichetat ca fiind arogant, dar care ascunde pierderea mamei, iar egocentrismul, atitudinea defensivă, tratamentul umilitor pe care-l aplică celorlalți, definesc criteriile tulburării de personaliate narcisică de care menţionau şi Carole Rinaldi şi Anne Ghiringhelli, în volumul “Rănile emoționale. Cum să devenim mai buni prin ceea ce ne provoacă suferință”. Modul în care îi tratează pe ceilalți, de sub umbra mizantropiei, poate fi surprins și prin faptul că deși John are multe de spus despre diverși “idioți” din viața sa, părinții sunt absenți din conversațiile sale, iar Margot (soția lui) nu reușește să-l înțeleagă deplin. Alinarea suferinței în care așteptările de la el sunt constant ridicate, pare să nu vină de nicăieri.
Julie este o pacientă care oferă o perspectivă lucidă asupra vieții ce ne poate lua prin surprindere și oferi destinații neașteptate. Sub metafora avionului, care în loc să ajungă după planurile noastre în Italia aterizează în mod neașteptat în Olanda, Julie, o tânără de 30 de ani diagnosticată cu cancer, își caută resursele pentru a asuma o altfel de viață, una cu o destinație neașteptată și cu un termen-limită concret. Ușor de empatizat pentru cei care nu simt că sunt în locul în care și-ar fi dorit pe orice plan (relație, carieră, sănătate), Julie ne reamintește de prioritizarea lucrurilor cu adevărat importante și pentru care ne-am asuma o acțiune mai rapidă, dacă am ști că în curând devin imposibil de realizat.
Rita aflată la vârsta de 69 de ani spre deosebire de Julie care primește un termen-limită, își alocă singură unul. Ea își propune ca până la vârsta de 70 de ani fie să-și schimbe viața, fie să se sinucidă. Pare blocată în ceea ce psihologul Erik Erikson ar numi disperarea de a-și privi viața cu lipsă de însemnătate și de-a nu își ierta propriile greșeli. Rita găsește în suferință un mod de a rămâne în memoria celorlalți, fie el chiar și unul negativ. Ceea ce ne-a creat traume, spunea Anders Hansen în Creierul Deprimat, este sortit să revină constant în memorie ca un layout de protecție, iar depresia rămâne ca o evitare spre deschidere, iertare și noi suferințe.
Lori Gottlieb în rolul de pacient
Lori este un psihoterapeut cu cabinet propriu, are un fiu de 8 ani și se pregătește de căsătoria cu un partener minunat, când într-o seară primește vestea șocantă a despărțirii. Iubitul ei o anunță că nu-și dorește un parteneriat în care să crească un alt copil (băiețelul fusese făcut cu un donator de spermă, iar iubitul deja avea alți copii dintr-o relație anterioară). Consternată de această despărțire agonizantă, Lori se decide să apeleze la Wendell, un psihoterapeut pe care îl descrie ca fiind “neobișnuit, dar blând”.
Pentru Lori, terapeutul este cel care în reprezentarea ferestrelor de autocunoaștere ale lui Johari, îi aduce sub observare, lucruri neștiute, ținute în “blind spot”. Wendell este cel care îi subliniază masochismul de a-și urmări în prezent fostul cum își construiește viitorul fără ca ea să poată avea acces la el. Pierderea trecutului este egală și cu pierderea viitorului, îi atrage el atenția. Wendell îi este alături în călătoria ce începe cu renunțarea la fantezia de a-și construi un trecut mai bun, până la momentul în care ea ajunge să fredoneaze versurile celor de Imagine Dragons: “I’ve been waiting to smile, I’ve been waiting for it” ca pe un imn al eliberării de poveri.
Interesantă de-a lungul lunilor și ședințelor este și apropierea graduală pe care Lori o parcurge către Wendell. La începutul primelor ședințe ea păstrează o distanță destul de mare pe canapea. Ușor rigidă îi privește cu ochi critic șosetele în dungi asortate cu jacheta, chelia, urmând ca mai apoi (poate chiar ca un semn al vindecării) să-i observe atractivitatea masculină și să-i accepte cu umor un dans.
Cu o tonalitate la fel de călduroasă și blândă precum sunt și aceste pagini ( dacă tot s-a făcut trimitere și la versuri), nu pot să nu observ că este și discursul lui Dan Raynolds (solistul trupei Imagine Dragons). El asemeni, personajelor- pacient ne reamintește că există ajutor pentru toți cei ce-l caută. Psihoterapia în fond este singurul spațiu sigur unde putem exersa aruncarea mingii la coș și pregăti temeinic pentru marele meci al vieții.
