“Raluca nu s-a culcat niciodata cu Tudor” este volumul de debut al autoarei Cristina Chira, publicat la Editura Polirom în anul 2023. Este o carte de proză scurtă alcătuită din paisprezece povestiri, în care naratoarea mereu sub o voce feminină, ne vorbește despre “iubiri eșuate”, schimbări permanente şi idealurile tinereții din generația milenialilor, descrisă cel mai adesea prin personaje nestatornice.
Despre Cristina Chira aflăm de pe coperta II că este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”. În 2015, ea a absolvit un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London, iar în 2019 a urmat cursul de scriere creativă organizat de Florin Iaru şi Marius Chivu. (De altfel și prozele din volumul “A râs și tata” , de care vorbeam în postările anterioare, au fost șlefuite sub aceeași organizare.)
Volumul Cristinei Chira deși vine pe linia stilistică a volumelor lui R. Boldea sau M.Chivu, l-aș vedea ca pe o galerie de artă, în care fiecare povestire concentrează în peisaje lipsite de coerențe geografice (Vama Veche, Londra, Spania, București, Oradea, Târgu-Mureș corporații, casa bunicii) tablouri cu emoțiile unor femei arhetipale pentru perioada postdecembristă. Aflate pe o axă a timpului ce începe din clasa a zecea și ajunge până într-un viitor nedatat în care ne întâlnim cu cyber grandpa, povestirile autoarei sunt pe alocuri nostalgice (cu referințe la mIRC și Yahoo Messenger), pun în abis diferențe generaționale generând umorul și merg pe o linie cehoviană, psihologizantă, aducând în prim plan singurătatea și străinătatea pe care o simțim atât în relații cât și în eșecul lor.
Pentru că cea mai frumoasă definiție a străinătății am găsit-o la Augustin Cupșa, în cadrul lansării volumului său intitulat “Străinătate”, nu o să o trec cu vederea în cazul de față. Tânărul autor definea străinul, ca pe un adjectiv pe care ni-l putem însuși atunci când ne îndepărtăm de propriul corp şi de propriile obiceiuri, în încercarea de a ne apropia de o altă persoană. Corpul și setul identitar de principii pot fi văzute ca un teritoriu propriu, familiar, comod sau ca pe un “acasă”, iar Cristina Chira prin proza care dă numele volumului său pare să atingă această nuanță a străinătății în iubirea de cuplu.
După cum ne spune și titlul în prima proză a volumului avem două personaje: Raluca și Tudor. Raluca ipostaziază o elevă din clasa a zecea, ce concentrează emoțiile specifice primei iubiri, dar și primului eșec. Proza de început este și o mică radiografie a eșecului. Pornind pe un lanț cauzal, grefat pe o mentalitate adolescentină aflată în căutarea reperelor, elementele decizionale se adună în jurul întrebării: Când putem spune că am atins eșecul, când ne retragem din relație sau când proiecțiile și fanteziile nu se adeveresc așa cum am fi sperat? Iar dacă cititorul înclină să determine eșecul, în momentul renunțării, autoarea mai aruncă un cârlig: Ce-ar fi dacă totul s-ar întâmpla precum ne-am imaginat, însă după o așteptare mult prea îndelungată? Cât de străină devine persoana de care încercai să te apropii zilnic și cât de enigmatică rămâne natura umană, atunci când corpul “casa celuilalt” devine de nerecunoscut sub trecerea timpului, marcând rupturile de referință ale unui moment în care credeai că totul este posibil.
Îi trecu prin cap că, ultima oară când îl atinsese, Tudor nici măcar nu se oprise din creștere. Acum nici nu mai recunoștea acest corp ferm și bine legat pe care-l mirosea, îl pipăia, îl lingea-și degeaba. Și-ar fi dorit să fie măcar lumina aprinsă, să-i poată vedea ochii, să verifice că e Tudor.
În mare măsură “Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor” nu poate fi percepută doar ca o carte cu tentă romantică, ci și cu una de natură socială. Totuși la un moment dat cititorul înțelege că participă la un vals maiestuos în care întrebările care se nasc încep să taie adânc și insesizabil în subconștientul său: Oare cum ar fi arătat adolescența dacă ar fi locuit într-o altă țară? Dacă bunica în loc să vină cu întrebări timide, ar fi putut aborda subiecte într-o manieră mai deschisă? Cum ar fi dacă nu am avea o comunitate a satului atât de apropiată de instituția bisericii? Rareori se întâmplă ca un scriitor să poată articula atât de bine o lume cunoscută, o lume în care se trăiește zilnic, fadă în aparență, lipsită de spectaculos și în care să descoperi treptat cum se corporalizează speranțe, iubiri, frici și derapaje.
“Apelul” este una din prozele care ne duc cu gândul la primele iubiri, la primul trandafir roșu primit, păstrat și uscat într-o cutiuță la care poate tu, ca cititor feminin, ai uitat sa te mai uiți de multă vreme. Este despre acel băiat pentru care te grăbești să asiguri pe toată lumea că nu mai ai nicio legătură cu el, dar al cărui nume, doar rostit, îți lasă inima să-ți bată până ce-ți sparge pieptul. Este despre toate acestea puse în contrapunct cu trecerea timpului, în care îți acorzi un anume statut social sau maturitate de a privi peste lucrurile trecutului și despre alegerea de a nu prelua un apel, al unei persoane pe care deja ai catalogat-o ca nemaifăcând parte din prezent.
“Intoxicare” ne aduce în prim plan o prietenie feminină, a cărei grad de admirație atinge latura anxioasă, complicată și nesigură a Dorei față de ea însăși. Dora ajunge să se întrebe dacă prietena ei cea mai bună (Flavia) n-ar fi mai potrivită pentru băiatul de care ea se îndrăgostește. În parcursul sinuos al descoperirii identitare Dora învață să aprecieze, testeze și aproximeze loialitatea feminină (a prietenei sale) vs cea masculină ( a lui Mex, băiatul iubit).
Proza “Peștișorul rătăcitor” m-a dus cu gândul la obiectele dăruite care-și pierd valoarea în afara relațiilor. La cum scopul unui dar este să deservească celor doi participanți, (cel care primește și cel care oferă- nu doar unuia singur) într-un viitor proiectat împreună. Odată pierdută relația și darurile par să se afle în imposibilitatea de își îndeplini scopul pentru care au fost făcute. În volumul “Darul”, Marcel Mauss oferă o perspectivă inedită asupra relațiilor de oferire și primire. El considera că a oferi vine ca un act voluntar de a dărui, dar și cu obligațiunea de a fi restituit. În cazul prozei noastre, Cristina Chira arată cu degetul spre această falie dintre a dărui și nevoia de restituire, lansând puncte de meditație: Poate eșecul fi explicat la nivel metaforic ca un dar al iubirii nerestituit? Protagonista noastra primște în grijă un peștișor (numit Mowgli) de la iubitul său Akelo în timp ce acesta pleacă într-o altă țară. Grija sa, față de peștișor poate fi catalogată ca fiind darul ei față de Akelo, dar și față de o relație pe care o proiectează alături de cei doi. Când însă Mowgli, după mult timp, moare, iar darul, efortul ei pare să nu găsească o articulare restitutivă de la Akelo, mai poate ea exista într-un viitor proiectat fără elemente care au stat la făurirea acestuia încă din stadiul imaginativ?
Raluca, Cristina, Ria, Dora, Thea, Irina sunt eroinele acestei cărții, dar puteau să se numească oricum altfel, căci ele vin cu un aer biografic al tuturor fetelor ce au avut copilăria în anii 90 şi au răsfoit măcar o dată pagina de jurnal a revistei Bravo(spoiler chiar există şi o proză cu acest nume ). Cu o scriitură atentă la detalii, cu personaje aflate în încercarea de a face faţă atât în lume şi cât și în zona de profunzime în care se produc anumite prăbuşiri lăuntrice, volumul ne aproprie de împrejurările în care se împletesc poveştile de viaţă ce ne împing spre dezvoltare.
“Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor” poate fi privit ca un jurnal general valabil al tuturor femeilor de 30+ din spațiul românesc, recompus din momente de cotitură și drumuri secționate prin decizii recusute laolaltă cu ața sensului sub priviri mature.
M-am lăsat pe spate, mi-am sprijinit genunchiul de bord și am aprins cuiul. Prin parbriz la picioarele noastre, se vedea Parcul Copiilor, un lac de întuneric închis în maluri de lumină, străzi și clădiri cu câteva ferestre aprinse. Blocul în care stăteam eu era de partea cealaltă a parcului, iar din camera mea se vedea silueta roșie a Roții celei Mari. Era posibil- și chiar probabil- ca în diminețile în care Răzvan urmărise răsăritul soarelui deasupra blocului meu gândindu-se la Cristina, eu să fi încheiat lucrul la vreun proiect de arhitectură și să fi privit înainte să adorm, cum se stingeau luminile roșii ale Roții. Lui nu-i spusesem asta. În fiecare noapte, chiar și când a doua zi începeam lucrul devreme, stăteam amândoi până după răsărit, apoi coboram dealul spre Bulevardul Tineretului, cu soarele în față și cu Boleroul lui Ravel în boxe, norișorii roz pluteau pe cerul trandafiriu, Răzvan îmi dădea o pereche de ochelari de soare (mereu avea două în mașină) și ne duceam la culcare cu impresia că de fapt lumea e frumoasă și încă se mai pot întâmpla lucruri bune. M-aș fi îndrăgostit de Răzvan dacă nu mi-ar fi vorbit mereu de Cristina.
–Stai că vreau să vorbesc ceva cu tine, a zis bunica pe tonul conspirativ pe care-l folosea uneori când voia să-mi dea bani, bancnote împăturite și palmate care mă făceau să mă simt de parcă îi vindeam iarbă și de care nu trebuia să afle bunicul, pentru că el îmi dădea bani separat.
Discuțiile noastre se transformaseră într-o competiție înverșunată cine e mai fericit fără celălalt.
Era furios? Îi părea rău? Conștientizase ce se întâmplase? Ce făcea acum ? Juca Cantăr? Îi chema pe băieți la el pentru un all nighter? Continua să converseze cu vreo altă fată? Nu știa nimic despre acest om nou care o accesase pe Flavia. Și față de el nu simțea nimic, nici dragoste, nici furie, nici măcar gândul suferinței lui nu-i provoca vreo bucurie. Trecuse. Nu durase.
La final, el i-a zis “chiar îmi fusese dor”, iar ea nu a înțeles dacă de ea sau de trecutul lor comun.
Dădu clic de două ori pe Yahoo! Messenger. Amândoi foloseau programul la modul ironic, ca o formă de nostalgie. De fiecare dată când se logau, vechile ID-uri ale prietenilor lor le apăreau în listă gri și lipsite de viață ca niște fantome. Erau singuri acolo.